MARIN BEȘCUCĂ, RUPTURI DE SUFLET DEGHIZATE ÎN ARPEGII DE VERS

RUPTURI DE SUFLET DEGHIZATE ÎN ARPEGII DE VERS*

 

„CASTEL DE FRUNZE”… da-da!… iată ce metaforă a ales poeta noastră, de DOROHOI, Marta Polixenia MATEI, pentru cartea ei de poezie, cel de-al treilea volum, după „ÎN AȘTEPTAREA CURCUBEULUI” și „INTROSPECȚII”.

Suntem chemați să parcurgem concerul de trăiri care au marcat o importantă parte viață a poetei, prin vers dând o luptă cu semnele furcilor caudine care i-au însemnat liniile de destin, lucru cu o puternică amprentă în prefacerile cuvântului în tablou revelator. E loc de reflecție, printre rânduri, așezarea de cuvinte te invită la umbră să poți diseca lamelele de analiză, sângele propriu povestind tumultul care l-a purtat în fiecare încrâncenare. CASTELUL DE FRUNZE vine din primăvară și se înfundă sub troienile care astupă coloniile de Frunze din despuierea anilor, nu puțini totuși. Jocul de argumentare are o scolastică a durerii ce pare ascunsă în pereții trecerii, de unde ni se șoptește din suspinul vântului, zorii păstrând pentru albastrul lor doar o linie de parcurs fără scrisoare de direcție.

DEPARTE DE SOARE deschide volumul, și duce fiorul în mușcătura buzei care vrea să acopere învelișul contorsionat al gândului ascuns… „Şuieră vânt în suflet,” vers pe care-l trăiești pe nerăsuflate și te contopești cu poeta supusă tăcerii vecine cu absurdul, „Înec încet amarul într-un pahar cu brumă,” și parcă frigul se transmută înterstițial și cuprinde ființa supusă caznei acceptate unanim de vreme și spații, „Aproape de-a mea tâmplă bat clopote de soartă”, dangătul sângelui purtându-ne DINCOLO DE APARENŢE, unde luăm o schiță de efort, „Am deschis ochii sufletului/ Să pot privi dincolo de aparențe…” căutând printre NINSORI să înțelegem că „Ninge cu miros de pâine”, că „Ning idei fără hotar,” din care să primim o imagine sugestivă-n extreme, „Lacrimi peste suflet ning…”!

Sigur că intrăm într-o MARE AMARĂ, valul lăsându-ne să o vedem cum „ochii plâng pe zare” și din motive interioare „Mi-am ancorat răbdarea în nisipuri,” imagine sugestivă pentru o primă concluzie în definitoriul construcției doar din trăire.

NU M-AI ŞTIUT IUBI – asta m-a făcut să-mi dor apăsarea: „Cu lame de orgoliu/ Îmi mai crestezi pe suflet”, sau: „Sub vălul disperării/ Trăit-am ani de zile,/ Ţi-am dat şi trup, şi suflet,/ Și tot ce-mi aparţine.”, dar, în poezia NE PIERDEM, ce ni se dezvăluie? „M-aprinzi să mă consumi,/ Mă stingi să mă-împietreşti,” ori, printre SENSURI, „Nedesluşit, în timpul care vine// Nimic nu-i clar la orizont de suflet,// Îmi eşti himeră în tărâm real…” aici e resemnată parcă, „Te-oi privi doar, cu lacrimi de pământ…”. Și PRINTRE CĂRĂMIZI „Întrebări se prăbuşesc/ Peste zid…” iar, ca totul să reziste „E nevoie de apă!!!” tocmai când, ce să vezi, E ZIUA TA și „Ți-am încropit un tort din vise răvăşite,” poate-ntr-o veritabilă SEARĂ CU GHINION, din care „Am ieşit să mă plimb cu tristeţea de mână,” chiar de „Gândesc cu durere la alaiul de sfinţi,”. Poeta nu poate trece peste „Ah, mufa uitării mi se-nfige, de smoală!”, merge cu capul în pământ căutând să știe cum „Asfaltu-şi mai ia o suflare de om…” încă din faptul timpului marcat cu ZORI DE CUPTOR și „Iar sufletul visul îşi cântă/ Cu vântul în falduri de foc… FOCUL RECE însă, și „Îngheţul mă pătrunde/ sufletul meu dezgolit/ Nu are adăpost” și „Crucea mea se topeşte,” „Ţi-am trimis viforul/ Înapoi!…”

Și ce dacă în CANICULĂ „Pe scoici de dor păşesc ades/ Strivindu-le sideful,” și „Sub soarele, topind bazalt,/ Mi s-a-ncleiat şi glasul”, da, insistă poeta, „Am înc-o zi de îndurat,/ Tânjind la valul rece…” dacă ÎN VAN, o face să rupă bucățele, felie cu felie, fiecare zi și ne oferă, plastic, o imagine în care „S-a spart călimara, ocean de poveşti,/ Pe suflet lăsând doar amprente…” și „În cuibul din piept nu mai ţin amintiri,” cât PUSTIU, și „Cuvântul, din tăcere, durere-mi zămisleşte,/ Iar visul din clepsidră se teme de deochi.”

Tocmai în DARUL CRĂCIUNULUI pe care și l-ar vrea… „Răsună iar colinde în cinstea Lui Hristos,/ Oraşu-mpodobit se scaldă-n sărbatoare,/ Copiii-aşteaptă daruri sub bradul luminos,/ Iar în văzduh adie mirosuri de ninsoare./ Cu sufletu-n genunchi mă-nchin, scriind o rugă:/ Eu nu vreau daruri scumpe, doar linişte visez,” și visul poetei are paradigma divină „E ziua Ta, Hristoase, păşeşte al meu prag!”.

Să respirăm un moment, Cinstite care ne citești… este o carte care nu te vrăjește dar te cuprinde cumva de mijloc: hai să facem câțva pași, întru prietenie, iar tu să nu poți să refuzi, că doar trecem pracul în poemul CUM și nu este atât de simplu, deși e atât de omenesc să te întrebi deodată cu versul, „Cum să fac…” da, da, chiar imperativele momentului hotărâtor îți dau arhitectura lor, dăltuită direct din simț… „să mai răsară iar o primăvară” cum „să înflorească/ Dintr-o lacrimă albastră/ Răsădită-n colțul pernii” ce?, vă întreb… ei, bine, „Floare, să îți placă ție” și mai departe, cum „să îți fiu soare”, cum „să îți fiu lună”, cum „să îți fiu nor”cum, când „Iar visez… și-ți scriu povești!” cum…?

Dar nu ne lasă CLIPA DEŞARTĂ, astupându-ne curajul să trecem „De foșnet” pe vârfuri de suspin suspinu-i să-i luăm de mângâi… „De foșnet mă sting și de șoapte/ De vânăta pală de vânt”, apoi cât de clar dorința „Aș vrea să mă întorc acasă/ Dar calea-i etern labirint…” și atâtea CIOBURI DE IUBIRE, uff, de parcă ne-ar vrea secătui de înghit, „Din barca mea de vise aş vrea să te arunc,/ Dar nu găsesc puterea…” conchide poeta și stăruie cumva, într-un suspans ce-i decolorează durerea… „e încă prea devreme”, apoi și mai apăsat,

„Încă-mi vâsleşti pe lacrimi cu unde de poveşti,/ Dar când va vrea destinul departe să te cheme,/” eh… „şi n-o să-mi mai lipseşti…” și ŢIE doar îți spun că, deși „Îmi eşti o clipă plâns, iar altă clipă cântec,/ Dorinţă nerostită şi-încinsă la un loc”„Dar n-am curaj să mânec…” nici măcar prin VIS DE TANDREŢE!… „Azi te-am găsit…/ Şi te-am pierdut” trecute dară INTERSECŢII ne impune parcă poeta „Orbecăind prin întuneric,/ Caut în disperare/Un punct comun în noi…” unde „În rugă mută,/ Sufletu-şi plânge/ Intersecţia pierdută… Doamne” și ne concentrează ipostazierea întrebărilor, clasice parcă: „oare când?”, „oare unde?”, „oare de ce?”, Acum, Doamne, e târziu/ Aș vrea să zbor la tine”

Dar ce e și cu iubirea asta, Boier Cititorule… și totul pleacă, pentru ca să se întoarcă la O-MBRĂŢIŞARE ŞI-UN SĂRUT, fie măcar în fulguiri de amintiri… „Perdea de lacrimi  e-ntre noi,/ Singurătate, dar în doi…// Ne-a tras pe sfoară… sau pe aţă?/ Ce-o fi cu-al vieţii noastre fir?/ Tu îl deşiri, eu îl deşir…” hmm, „O-mbrățișare și-un sărut/ Ţi-am oferit când mi-ai cerut,/ Iar sânul meu ţi-a fost „acasă”/ Atâţia ani…” și da „Nu-mi trebuie un alt infern!”, dar am s-o iau de la-nceput, se citește parcă în versul „O-mbrățișare și-un sărut”.

PLOAIE aruncă poeta peste noi să-i știm trafalgarul cum se derulează pe timpi „Respir o apă grea şi mi-e nefastă/ Şi sufletul mi-e plin de ploaie”, „Şi mă afundă-n loc să mă adape…” ba chiar „Să-mi încălzească inima de piatră…”, brr, te scuturi, NU MAI E TIMP de respir, „Nu mai e timp de poezie” își spune poeta înecându-și focul, scrisul mai apoi, poezia cu accentual cel mai profund, dând o formulă nu de context, cât o încercare de a umple golul care secătuie și sugrumă… „Stau gânduri, toate alandala”, toate-ntr-un amestec fără culoare, dar cu un sipid leșietic, în care plutește , „ceața deasă a durerii” iar de aici, simplu: „Nu mai e timp de dor de tine” dar și ferm: „E timpul să-mi aduc aminte… cine sunt”, dar, printr-o INVITAŢIE LA TEATRU!…și aici, deși în paranteză, poeta dă dinlăuntru o concluzie de viață, „(Păcat că-n viață nu-i nimic etern!)” este un strigăt, un țipăt cu palma peste gură, dinții mușcând semnele din palmă…și ce spectacol frânt taman când… „publicul abia se așezase!”

Apoi, acuarela gândurilor ne trece printr-un tablou de clorofilă, o scrisoare chiar, ia: DRAGĂ TOAMNĂ… „Mături gândul meu de soare” și, cât de frumos, „Îmi sădeşti în ochi poveşti…”, dar s-ajungă ACASĂ – cum?, „pe lungi poteci de doruri,” – firesc, „Să-mi fie dor din nou de dorul ce-l aveam…”.

Dar sunt vise Cititorule, vise din TEAMĂ DE TINE… când, vrei nu vrei, poftim la aghiasmă, „Mi-e frică de cuvântul din privire,” sau, „Nu pot să-ţi depăn caieru-n neştire,”, „Din colţul inimii o lacrimă prelinge” însă furia se dezlănțuie, „Şi-aş vrea să te arunc din univers!”dar… MAI STAU PUŢIN, firul se detoarce, „Pe-un mal de vis neîmplinit/ S-a rupt ceva din mine” și poate ar mai încerca, ți-ai zice gândind pilonii focului cu gândul spre împăcăciune, dar, zice poeta, „S-a rupt ceva în mine” și chiar mă simt „obosită de tumult”.

CADOUL MEU? ha, „Te-adulmec în gând și-ncet mă pătrund/ Fiori dulci-amari în neştire,/ În ungherele minţii-ai rămas rătăcit,/ Nedesfăcut ca un dar în cutie…” iar UN ALT DESTIN mă cheamă să-ți spun: „Rămâi în negura pădurii,/ Sper să-ţi găseşti un alt destin:/ Nici nu mai vreau să mă închin/ Acestui monument de piatră”

Tehnicile poetice sunt bine stăpânite, formula de construcție este una stabilă, cu forificații să-i permită pasul prin vremuri și statutul în timp, „Ne-am spus adio de un secol,/ Ne-am părăsit deja demult…”

AM ÎNŢELES sechelele unui parcurs de cursă lungă care pare să capete leacul prin tactul poeziei, aici ni se prezintă totul ca o regăsire: „Am înţeles că nu mă pot opri din scris” și că nu e loc de șovăieli printr-o metaforă oximoronică „Benzină peste foc aţâţă focul!”

numai „Dă-mi un acord suav să mă dezlănţui”! În PARANOIA tabloul este simplu, „Am învăţat să nu mai cred”, dar pare un edict dat tocmai încercărilor de a se estompa pe sine, sinele jucând rolul determinant prin „strigăt de împotrivire:/ Ajunge!… Cine eşti???”… dar ea știa bine, mai ales când a construit cum a știut ea mai bine BAGAJUL TRISTEŢII… „Eu nu mai am lacrimi, cu ce să pot plânge?/ Îmi vine să urlu, nici voce nu am…”, dar aduce RUGĂMINTE din care ne scoate pe tipsie „Un uragan distruge tot în cale,/ Vreau să-l evit, n-aştept un „prea târziu”/ Vreau sa-nţeleg, cu calm, unde s-a rupt/ Şiragul…” pentru că mă simt aiurea, pare că argumentează prin TE IUBEAM… unde poeta noastră de Dorohoi supune privirii un tablou al iubirii din care nu să se justifice pe sine, cât un expozeu că durutul durerii este ultimul care se rămâne, doar timpul să mai poată șterge fiecare formă de contur; cum iubirea deci „precum o primăvară/ Îşi iubeşte mugurii pe ram./ Ca şi primul ghiocel ieşit, afară,/ Şi ca lutul, ploaia-ţi aşteptam.”, ba „te iubeam”, insistă-n versu-i, „precum o caldă vară,/ Ce îşi coace grâul maculat de maci,” sau „Te iubeam precum o fertilă toamnă,” sau „Te iubeam precum argintia iarnă,” și „Te iubeam, odată, cum iubeam tot cerul/ Chipul de-ţi priveam, încolţea misterul…!” și iată cum ne descrie durutul acelui moment… „Azi, acel mister, mă sfărâmă-n colţi..” și ne coboară-n poemul NOAPTE ÎNTRE NOI o încercare de a-și struni pornirile „E noapte între noi” și „podul de lumină/ S-a prăbuşit sub pasu-ţi greu” însă „Doar noaptea dintre noi/ S-a aprins!”

În ROZĂ ÎNSPINATĂ, am putea spune, foarte concis poeta își trage linia directoare: „eu sunt ce sunt…” și chiar „Nu vreau să demonstrez nimic,” iar „În lumea mea plăpândă, închisă în cuvânt,/ Ești roză înspinată și nu te pot atinge!” apoi, în COMOARA MEA, Marta-Polixenia are totuși arma de rezistență „Un licăr peste-amărăciune” care să-i permită să nu se rămână în abis și cățărările versantului având determinarea de a învinge slăbiciunile și, fără mâna alpinistului, să se apuce singură de buza prăpastiei unde o aștepta „Comoara mea – ai mei copii…”. Aproape pe vârful peniței poeta strecoară totuși dilema, o dilemă complicată, am zice: „Cât te iubeam!… (sau te iubesc?)…” ori, „Eu nu mai vreau minciuni promise”.

CASTEL DE FRUNZE este metafora care a înscăunat titlul cărții, o carte cu o trimitere adâncă în exercițiul de exist în teoremele de care nimeni nu ține seamă, deși în ele este atâta om, atâta umanitate, cuplul găsit în familie căpătând trăsăturile efigiei temporale, și ce „zgomot surd, mimetic, de parcă n-ar fi fost…” când se năruie totul, ce să mai găsești printre nervuri și rugină? Astfel, în MAI ŞTII am putea vorbi despre nostalgii sfredelind adâncul poemului, dar aici ochii nu sunt singuri de ajutor și trebuie ca lectorul să se așeze un minut măcar să simtă din sine focul tainic al ochiului din ceafă. Poeta te lasă, verset după verset, în cuvinte care cu valul lor să-ți poarte tangajul pentru ca, oricine te-ai fi, să ai putere sufletul să ți-l liniștești în taină, semnificație după semnificație, cu această simfonie.

DE CE este un poem care începe abrupt, „mereu fără păcat”, în fapt un principiu de viață pe care poeta-l inseminează versului așa fel încât, cititind, să te întorci în timp și să-ți simți puterea sinelui de a te regăsi în model. Ce, dacă nu un model de viață expozeul poetei care-și pune întrebări întru împăcarea de sine, nu pentru ochii lumii, „Să pot uita de mine… nu, încă n-am uitat!”. Și n-am uitat, pare că se continuă ideea în DIN NOI cu „Şi-atât de multe Frunze/ De zile-am risipit!” firesc apoi, castelul s-a șubrezit, apare din subînțeles, dar poeta nu lasă totul cu ușurință, sunt inflexiuni care te cer să te întrebi în profundul lor, dar după ce te acorzi la diapazon, chiar dacă cioburi de suflet și „jalnic”(DIN NOI) vântul presară asfințit…

Gânduri în tumult în PRINTRE STRĂINI, și-atâtea, că „Mi-e ceaţă peste lacrimi” când pasul meu mă poartă-n tristul caldarâm și parcă furiile mă calcă „Pe obrajii mei/ Fierbinți”… cum altfel timpul dacă nu e „neprieten”? Neprieten și când poeta se află în căutarae identității și ea „Pierdută fără rost!”

Motivul roții ni-l aduce și MPM în DULCE VENIN, doar ca accent asupra trăirilor care au împins-o într-o luptă cu propriul sine, lupta unde nu ai stat major și doar te cauți pe tine în tine… „Mi-ai scuturat tulpina, căzut-am de pe ram”, apoi „Mi-ai pus cătuşe-n suflet: în tine-o să le frâng!”, sau „Mi-e sete de o clipă pierdută/ Lângă tine/ Căzută într-o cupă cu dulcele-ți venin…” de aceea, înc-o dată zic, poeta pare să-și ceară șieși: „Cum pot să mă descânt de-acest blestem cumplit?”… și ne trece prin NEDUMERIRE: „Ce-o mai fi şi vremea asta?… nimeni nu mai înţelege…”

Plecarea în definitiv este o poezie în poezie, o poezie unde este la el acasă suspinul, fie el din aduceri aminte, fie nostalgiind: „Dar după mine-am luat o cruce!” „Mi-am luat și cuiele în răni”, „Mi-am luat și pietre-n buzunar…” ha-ha și ce final: „Pe șina vieţii merg tandem,/ Am mii de kilowați iubire” și, rețineți, pare să ne atențineze prin chiar titlul poeziei, NU SUNT O GARĂ! Intrăm mai apoi printr-un GÂND, NEURON CU NĂRAV, aproape periculos „Mă doare/ Sufletul suflat/ În praf,” și ce bogăție de metaforă ne oferă Marta-Polixenia pe care o primenește împlinind capătul de poem „Mă doare/ Dorul durut/ Rupt în două/ De suflet!” ca pe turnantă să aducă o adevărată corolă „Mă dor/ Ideile arse”… și, uff, o simțim pe poetă, ÎNCĂ MĂ DORI!… un poem complex deși condensat la extrem, iată: „Te iubesc/ În eter,/ Nu mă iubeşti/ Pe pământ,” și se  continuă „Ce hazard…/ Luna moare/ Şi tu încă/ Mă dori…”.

Se continuă apoi prin SĂMÂNŢĂ DE FOC, la fel de condensate „Străină mi-aş vrea să-ţi fiu…/ Atunci, tu sigur m-ai iubi!/ Dar sunt lavă zămislită/ Din sămânţa ta de foc!? Ne fumegăm reciproc…” poem care ne premerge finalul cărții, ales cumva aproape de tragic, RACLA SUFLETULUI, unde mijloacele poetice ne sunt ajutătoare și edificatoare chiar „Eram de dulce lemn, făcutu-m-ai de piatră,” o metaforă care dă șarmul aplecării peste o realitate nefastă dar căreia a reușit să-i stingă ciulinii și poate covorul de înnoire să se lase curcubeu: „Să nu te minunezi de-ţi cad peste picioare!/ Şi poate Dumnezeu s-o îndura de mine:/ Azi îi cerşesc graţierea, să mai zâmbesc un pic/ Şi racla mea din suflet s-o rupă în fărâme...”

Așadar putem să ne regăsim ca idee compensatorie printr-o telepatie indusă de tehnicile poetei și aparentul dialog să dea puterea comuniunii de simțire.

 

*Recenzie la vol. „CASTEL DE FRUNZE”.