Itinerar clepsidric, Câmpulung Muscel – Roman

Personalități cu iubire pentru artă și cultură, din Câmpulung, Bacău, Piatra Neamț și Roman, s-au întâlnit în ultimele zile ale lui Gustar pe meleaguri moldave pentru delectarea cu frumusețile din zonă.

Prietenii noștri din Câmpulung Muscel au fost primiți de o delegație formată din: Dr. Dan Gabriel Arvătescu, Pr. Cornel Paiu, Dan Dimitriu și Boris Cepalis. După ce au fost cazați în condiții excepționale la Liceul cu Program Sportiv din Roman, director fiind profesor Petrică Sandu, oaspeții au făcut cunoștință cu orașul Roman, avându-l ghid pe domnul doctor Arvătescu.

În prima zi a fost planificată o excursie și pașii ne-au dus spre mănăstirile: Neamț, Secu, Sihăstria și Vovidenia. Dar în drumul nostru, am trecut prima dată pe la „Hanul Ancuței”, locul plin de poveste unde îi plăcea scriitorului M. Sadoveanu să poposească la o cană cu vin, farmecul căruia l-a inspirat să scrie volumul de povestiri „Hanul Ancuței”. Actuala clădire a fost construită pe locul vechiului han ridicat în anul 1917 și risipit mai târziu.

Lângă „Hanul Ancuței” se află „Hanul Răzeșilor”, care este un local de popas dar și de întruniri culturale, aici având loc multe lansări de carte. Hanul are un interior amenajat precum un muzeu în stil țărănesc cu multe obiecte autentice: măști populare, costume populare, vârtelniță, cuptorul țărănesc, și multe alte obiecte.

Următorul obiectiv vizitat a fost „Casa memorială” a marelui nostru povestitor, Ion Creangă, lângă care se găsește Parcul tematic „Ion Creangă”, un loc în care ne-am întâlnit cu personaje îndrăgite din poveștile pentru copii scrise de îndrăgitul povestitor, în poarta căruia ne aștepta năzdrăvanul Nică.

Apoi ne-am îndreptat spre Mănăstirea Neamț, cea care a fost un simbol de inspirație, cum afirma Grigore Ilisei, numind-o „Mănăstirea Mănăstirilor”.

Mergând pe șoseaua care duce de la Tg. Neamț spre Bistricioara, am ajuns la un loc numit „pripor”, de unde spre dreapta drumul duce spre Mănăstirea Neamț, iar spre stânga undeva pe o culme se vede Schitul Vovidenia, în apropierea căruia se află „Casa Memorială Visarion Puiu și Muzeul Mihail Sadoveanu”. Clădire care a fost construită de Visarion Puiu, Mitropolitul Bucovinei, pentru a avea o reședință lângă Mănăstirea Neamț.

După retragerea forțată din scaunul mitropolitan de la Cernăuți, la 1 iunie 1940, această locuință a devenit loc de reculegere, unde Mitropolitul Visarion și-a scris memoriile care au apărut în cartea autobiografică „Însemnări din viața mea”.

Dar după instaurarea regimului comunist, în anul 1944 „vlădica Visarion” ia drumul exilului și moare în Franța în august anul 1964. Casa rămânând sub administrarea Mitropoliei de la Iași, iar între anii 1947 – 1956 a fost pusă la dispoziția scriitorului M. Sadoveanu, care obișnuia să poposească la Mănăstirea Neamț și Schitul Vovidenia.

Schitul Vovidenia – numit și „Altarul din Poiana Liniștii” – a fost locul de „întâlnire și de trăire duhovnicească, atât a celor din Lavra, cât și a celor care au venit direct la acest schit”, este cunoscut din perioada secolelor XV–XVI, iar în secolul al XVII-lea este cunoscut și cu numele de „Slătioru”.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, familia banului Gosan a ctitorit o biserică cu hramul „Sf. Spiridon”, iar în anul 1749 Episcopul Ioanichie al Romanului a construit o altă biserică de lemn cu hramul Vovidenia „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”. Și a fost dotată cu cărți veșminte, obiecte de cult, terenuri, case, etc. În anul 1754, printre ctitorii Schitului se număra și voievodul de atunci, Constantin Racoviță.

În anul 1849, în perioada Starețului Neonil, s-a început construirea unei noi biserici „cu fațade neoclasice”, având cinci turle, patru pe părți și una centrală, lucrările s-au terminat în anul 1857, în timpul Starețului Gherasim Miron. Schitul și-a păstrat cele două hramuri.

La doisprezece km de Cetatea Neamț într-o poiană deschisă de râușorul Nemțișor, se află  Mănăstirea Neamț, înconjurată din aproape toate părțile de culmi împădurite, care mai era numită și „Ierusalimul ortodoxiei române”.

Nu sunt documente care să ateste cu exactitate perioada și cum a luat ființă Mănăstirea. Însă tradițiile locale și inscripția de pe un clopot dovedesc existența ei la sfârșitul secolului al XIV-lea.

Primul document scris despre Mănăstirea Neamț este actul din 7 ianuarie 1407, dat de acel „Vlădica Iosif”, rudă apropiată a lui Petru Mușat, ajuns primul mitropolit al Moldovei, care arată că la acea dată Mănăstirea Neamț era înzestrată cu două sate dăruite de Petru Mușat, două mori, două vii și cărți, odăjdii și vase. Toate acestea confirmă că mănăstirea avea un personal destul de numeros, ceea ce i-a determinat pe unii cercetători să afirme că mănăstirea exista cu mult înainte.

Pe locul unde se aflase biserica Sf. Gheorghe, Petru Mușat a zidit prima biserică din piatră, care însă la cutremurul din anul 1471 a fost zdruncinată din temelie, iar Ștefan cel Mare a ridicat o nouă biserică alături de cea veche, fiind sfințită după izbânda în luptele de la Codrii Cosminului. Locașul zidit, uimește prin planul și liniile măiestrit proporționate, ca și prin bogata și variata decorație a fațadelor.

Domnitorii care au urmat la scaunul Moldovei, pentru a-și asigura sprijinul bisericii, au înzestrat mănăstirea cu sate, moșii, păduri, vii, prisăci, mori, iazuri, mănăstirea devenind unul din cei mai mari proprietari feudali, permițându-i astfel să participe la viața politică a Moldovei.

Din acea perioadă, nu au rămas decât biserica lui Ștefan cel Mare, partea inferioară a turnului clopotniță zidit de Alexandru cel Bun. Clădirile incintei, așa cum se prezintă ele astăzi, datează din veacurile XVIII–XIX.

Între anii 1958-1961, a fost reconstruită, biserica Sfântul Gheorghe. Dar, pentru că biserica din veacul al XIX-lea știrbea măreția și frumusețea ctitoriei lui Ștefan cel Mare, s-a hotărât reconstruirea ei in mijlocul laturii de est a incintei mănăstirești.

In biserica „Înălțarea Domnului” din Mănăstirea Neamț și în preajma ei sunt mai multe morminte în care odihnesc oameni de seamă ai poporului nostru. În pridvor se găsesc: lespedea funerară a Mitropolitului Teoctist al II-lea, care a sfințit biserica în anul 1497, și lespedea lui Micota, pârcălab de Neamț, care a murit în anul 1495; tot în această încăpere se află mormântul Mitropolitului Calinic Miclescu, în același mormânt s-ar afla și osemintele Mitropolitului Sofronie Miclescu și a unor episcopi și stareți. În pronaos se află mormântul Episcopului Pavel al Romanului și ale unor schimonahi, iar în încăperea mormintelor se află mormântul lui Ștefan Voievod fiul lui Alexandru cel Bun și al vestitului stareț Paisie Velicicovschi.

Încă de la finele veacului al XIV-lea, între zidurile mănăstirii, exista o școală de caligrafi și miniaturiști în cadrul căreia se copiau și se împodobeau cărți bisericești pentru mănăstiri și biserici din târguri și sate. În prima jumătate a veacului al XV-lea, „activitatea de manuscriere caligrafică și decorare artistică a textelor bisericești a fost dominată de vestitul monah Gavriil Uric, iar în a doua jumătate a aceluiași veac de Teodor Marisescul, Ghervasie Ioanichie, Nicodim, Palade și alții”.

Documente neîndoielnice atestă că la Mănăstirea Neamț s-au prelucrat metale prețioase pentru făurirea obiectelor de cult, s-au format pictori, sculptori în lemn și sculptori în piatră. Iar unii dintre viețuitorii acestui așezământ călugăresc au scris pagini de cinste în istoria culturii bisericești, tălmăcind scrieri teologice de mare valoare, înfiripând cronici referitoare anumitor epoci, au înființat anumite școli. La Muzeul de Artă al Mănăstirii se află obiecte cu valoare istorică și artistică din colecția mănăstirii.

După primul război mondial, s-au făcut unele lucrări de restaurare la Mănăstirea Neamț, iar după cel de-al doilea război mondial a avut loc o acțiune susținută de readucere a acestui impunător monument istoric bisericesc la forma pe care a avut-o în vremea ctitorilor.

„Călugării din Sfânta Mănăstire Neamț viețuiesc și astăzi, ca dintotdeauna, potrivit cu pravila lor, iar cu ajutorul Bunului Dumnezeu și Maicii Domnului, ei păstrează cu grijă și prețuire biserica lui Ștefan cel Mare, impunătoare prin măreția și frumusețea ei, precum și obiectele de cult de mare valoare istorică și artistică.”

Drumul nostru și-a urmat cursul prin acest ținut deosebit de frumos către Mănăstirile Sihăstria și Secu.

Într-un loc mirific printre brazii seculari, unde liniștea stăpânește, s-a întemeiat în anul 1655 Mănăstirea Sihăstria. Unele însemnări cât și urme de chilii atestă că pe la începutul secolului al XVII-lea trăiau în această zonă numeroși sihaștri, fiind o necesitate înființarea unei sihăstrii. Astfel, în anul 1655 se întemeiază prima biserică a Schitului Sihăstria în „poiana lui Atanasie”, înzestrată apoi cu chilii și cele de trebuință. Primii trăitori fiind șapte sihaștri din Mănăstirea Neamț, retrași de mai mult timp prin părțile locului.

Până în anul 1734 a fost o mică așezare pustnicească cunoscută cu numele de „Sihăstria lui Atanasie”, cel care a fost fondatorul. Vremurile vitrege de la începutul secolului al XVIII-lea și desele incursiuni ale tătarilor au făcut ca schitul să devină aproape o ruină. Dar Episcopul Ghedeon de Roman construiește în anul 1734 o nouă biserică mai trainică și încăpătoare pe care o închină Mănăstirii Secu din apropiere, după obiceiul vremii. După această dată schitul devine dependent de mănăstirile din apropiere, Neamț și Secu.

În anul 1821, când aici au loc lupte între eteriștii lui Alexandru Ipsilanti și turci, mănăstirile din împrejurimi, printre care și Sihăstria, sunt prădate de către turci. Schitul nu a ars în întregime. Refacerea a început în anul 1824, cu sprijinul mitropolitului Veniamin Costachi durând aproape doi ani. S-au refăcut biserica de piatră, turnul clopotniță, un corp de chilie în partea de sud, turnul porții și zidul de incintă. Lucrările au fost conduse de „calfa pietrar” Nicolae Cerneschi din Botoșani, care a mai contribuit pe lângă priceperea sa și cu o însemnată sumă de bani, devenind astfel al treilea ctitor principal al mănăstirii.

In anul 1837 s-a construit din lemn, pentru serviciul religios din timpul iernii, un paraclis cu hramul „Sfinții Părinți Ioachim și Ana” și alte doua corpuri de chilii, în partea de est și nord. În anul 1842 „o cișmea cu două țevi” aducea în incintă „apa răcoritoare și de viață dătătoare”.

În vara anului 1941 un incendiu a mistuit paraclisul de lemn și o parte a chiliilor Sihăstriei, din care cauză mulți călugări au plecat la alte mănăstiri.

Părintele stareț Ioanichie fiind bătrân și bolnav, în 1942 este ales locțiitor de stareț Părintele Cleopa. Prima sa grijă fiind refacerea incintei și a chiliilor arse, iar cu ajutorul mănăstirii Neamț, până în anul 1944, s-au construit două corpuri de chilii cu peste 20 de încăperi. În anul 1946 cu mari eforturi, reușește să construiască un nou paraclis.

Ultima mănăstire vizitată a fost Mănăstirea Secu care are o vechime de aproape cinci sute de ani. Este așezată în liniștea fermecătoare a poienilor, în vecinătatea Pârâului Secu având înfățișarea unei cetăți medievale, cu ziduri groase și turnuri de apărare, turle ce se înalță asemenea unor sulițe uriașe profilate pe fundalul verde al munților înveșmântați în haina pădurilor de brazi și fagi care o înconjoară ca o cetate naturală.

În anul 1530, un grup de sihaștri sub conducerea Ieroschimonahului Zosima, călugăr de la Mănăstirea Neamț, au întemeiat schitul cu același nume: Schitul lui Zosima.

Domnitorul Petru Rareș (1527-1546) a clădit biserica Schitului Zosima pe locul actualei biserici a cimitirului mănăstirii. În prima lui domnie, Petru Rareș, a întărit stăpânirea asupra pământurilor ce aparțineau moșiei Cetății Neamțului, dăruindu-le călugărilor de pe valea Pârâului Secu.

Episcopul Melchisedec Ștefănescu, vorbind despre începuturile Mănăstirii Secu, amintește că până în anul 1910, pe zidul clopotniței din mănăstire, în nișa unde se află acum o frescă cu Sf. Ioan Botezătorul, se găsea pisania originală de la biserica ce-a fost construită de Voievodul Petru Rareș, pisanie care s-a deteriorat din cauza asprimii vremurilor.

In vremea voievozilor Alexandru Lăpușneanu (1552-1561 și 1564-1568), Petru Șchiopu (1574-1579 și 1581-1591) și Aron Tiranul (1591-1595), Schitul lui Zosima mai primește câteva danii spre folosința și întreținerea călugărilor sihaștri din aceste locuri.

Spre sfârșitul veacului al XVI-lea, Schitul lui Zosima cunoaște o dezvoltare deosebită, mai ales din punct de vedere economic, când mai primește „danii și confirmări domnești”.

In secolul al XVII-lea, Nestor Ureche, vornicul Țării de Jos, tatăl cunoscutului cronicar Grigore Ureche, împreună cu soția sa Mitrofana, ctitoresc mănăstirea de piatră, în formă de cetate dreptunghiulară, cu biserica mare în mijlocul zidurilor, căreia i-au fixat hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”. A înzestrat această ctitorie cu odoare, cărți și moșii, așa cum erau înzestrate toate mănăstirile domnești din vremea voievodului Ieremia Movilă. Pe atunci în scaunul Mitropoliei Moldovei era Gheorghe Movilă, fratele voievodului, egumen la Mănăstirea Secu fiind Ieroschimonahul Dosoftei. Zidirea mănăstirii a început în anul 7110 (1602, n.r.), în luna iunie și s-a isprăvit în același an în luna octombrie.”

În anul 1821, aici s-a desfășurat ultima confruntare dintre revoluționarii eteriști cu turcii și din nefericire câștigată de turci, în urma căreia mănăstirea a fost incendiată și distrusă în mare parte de flăcări. După 1821 s-au reconstruit corpurile de chilii din incintă, refăcându-se din temelii și Paraclisul „Sfântul Nicolae”, distrus de incendiu. În anul 1832 se construiește din zid, pe temelie de piatră, biserica cu hramul „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” din cimitirul mănăstirii, pe locul bisericuței de lemn a lui Zosima, distrusă și aceasta în incendiul din anul 1821.

Până în anul 1850 s-a restaurat biserica mare a mănăstirii, realizându-se, în aceeași perioadă, catapeteasma și pictura murală în ulei.

In perioada 1977-1984 s-au efectuat ample lucrări de restaurare a întregului complex monahal, lucrări care i-au dat acestui așezământ înfățișarea pe care o are acum.

Arhitectura bisericii are influențe muntenești, mai ales prin sistemul de boltire și de sprijinire a turlelor. De asemenea, cupolele, spre deosebire de stilul moldovenesc, se sprijină direct pe arcurile masive ale naosului și pronaosului, iar cele două turle au baze octogonale, specifice construcțiilor din Muntenia.

Pictura actuală a fost executată în ulei, între anii 1849-1850, de pictorul Costache Lifsicar și ucenicii săi și de zugravul Tudorache Ionescu, în stilul specific Renașterii, dar cu influențe slavo-bizantine.

In pronaos se găsește o raclă sculptată, din lemn de tei, conținând mai multe odoare sfinte:http://secu.mmb.ro/foto/sf moaste.jpg

– o cruce în care se găsește o părticică de lemn din Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos;

– chivotul în care s-a păstrat un fragment din piciorul Sfântului Ioan Botezătorul;

– părticele din moaștele Sfântului Apostol Andrei, ale Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, ale Sfântului Marelui Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, ale Sfântului Mucenic Artemie, ale Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie, ale Sfântului Ierarh Ioan Gura de Aur, ale Sfinților Mucenici uciși în Muntele Sinai, Rait și în Ierusalim, ale Sfântului Apostol Filip, ale Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, ale Sfântului Arhidiacon Ștefan, ale Sfintei Mare Mucenițe Marina, ale Sfântului Grigorie Decapolitul.

Nu puteam să ne întoarcem la Roman fără să trecem și pe la Mircești, să vedem Casa Memorială a lui Alecsandri.

În această zi de vară toridă, ne-am umplut sufletele cu aer primenit și încărcat cu o spiritualitate aleasă.

CASTELUL  DE  LA  MICLĂUȘENI

Castelul – Miclăuşeni

Castelul de la Miclăușeni, fiind cunoscut și sub denumirea de Palatul Sturdza, este un castel în stil neogotic construit între anii 1880-1904 de către Gheorghe Sturza şi soţia sa Maria, în satul Miclăuşeni din județul Iași, care se află la o distanță de 65 km de Iași și 20 de km de Municipiul Roman. În prezent, se află în proprietatea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Castelul de o frumusețe aparte se află pe o moșie veche boierească a familiei Sturza, care a  stăpânit acest pământ pe parcursul a cinci generații.

Denumirea de Miclăușeni provine de la numele vornicului Miclăuș, boier ce primește aceste pământuri între anii 1410-1416 de la domnitorul Alexandru cel Bun, ca dar pentru serviciile sale aduse în slujba țării. Treptat de la vornicul Miclăuș, moșia se înstrăinează și ajunge în posesia familiei Sturza în jurul anului 1700.

În anul 1752, vornicul Ioan Sturdza (1710-1792) a ridicat aici un conac boieresc cu demisol şi parter şi care avea formă de cruce. Conacul avea 20 de camere, câte zece pe fiecare etaj. În grajdurile conacului erau adăpostiţi cai de rasă, pregătiţi pentru întrecerile manejului din cuprinsul domeniului.

Dimitrie Sturdza, fiul lui Ioan Sturdza, fiind preocupat de extinderea moşiei, a construit în apropierea castelului, în perioada 1821-1823, o biserică de curte, cu o frumoasă catapeteasmă în stil baroc şi cu numeroase obiecte de cult valoroase. Iar fiul lui Dimitrie, Alecu Sturdza Miclăuşanu, a amenajat, pe o suprafaţă de 42 hectare din jurul conacului, un frumos parc în stil englezesc, cu specii de arbori ornamentali şi numeroase alei cu flori, fiind cel mai mare parc dendrologic privat. A achiziţionat mai multe cărţi şi manuscrise rare care au îmbogăţit colecţiile conacului.

Alecu Sturdza, deși era văr cu domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849), îmbrățișează ideile revoluționarilor din 1848, dar moare de holeră, existând suspiciunea că ar fi fost otrăvit din ordinul domnitorului. De administrarea moşiei s-a ocupat văduva sa, Catinca, lăsând moşia fiului său, George A. Sturdza, în anul 1863. În anul 1869, George Sturdza s-a căsătorit cu Maria, fiica scriitorului Ion Ghica, mutându-se la moşie, iar pe amplasamentul vechiului castel el va construi frumosul palat în stil neogotic târziu, fiind o copie a castelelor feudale apusene şi amintind de Palatul Culturii din Iaşi, dar şi de Palatul Domnesc din Ruginoasa. Planurile construcţiei au fost realizate de arhitecţii Iulius Reinecke şi I. Grigsberg.

În exterior, clădirea avea numeroase decoraţiuni, printre care şi elemente inspirate din blazonul familiei Sturdza: un leu heraldic cu o sabie şi o ramură de măslin, crucea si șarpele precum și cavalerul medieval. Deviza familiei Sturza,  „Utroque clarescere pluchrum” – care în traducere înseamnă „Frumusețea strălucește pretutindeni”, este inscripționată de asemenea pe toate fațadele castelului. Pictura este realizată în stilul Art Nouveau de către arhitectul Iulius Reinecke, o mare contribuție având și Maria Sturza, care ilustrase ca pictoriţă multe din poeziile lui Vasile Alecsandri, vecin şi prieten apropiat al familiei Sturdza.

Influenţele neogotice se regăsesc în decoraţiunile exterioare cum ar fi: turnuleţe terminate cu flech-uri, crenelurile, rozetele, ogivele de la intrarea în Castel dar și tâmplăria de la uși și ferestre, care este realizată tot în stil neogotic.

În interior, castelul avea scări centrale din marmură de Dalmaţia, mobilier din lemn de trandafir, minuţios sculptat, sobe din teracotă, porţelan sau faianţă, aduse de peste hotare, parchet cu intarsii din esenţe de paltin, mahon, stejar şi abanos, confecţionat de meşteri austrieci, iar plafoanele şi pereţii interiori au fost pictaţi în ulei.

Castelul adăpostea o colecţie valoroasă de cărţi şi documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Carrara, argintărie, dar şi piese arheologice, numismatice şi epigrafice de mare valoare. Numai colecţia de cărţi număra 60.000 de exemplare, multe din ele fiind ediţii princeps sau rarisime.

În iarna anului 1944, au staţionat în castel prizonieri nemţi, iar Castelul a fost devastat de soldaţii ruşi care au folosit multe cărţi valoroase pe post de combustibil în sobe, alte volume fiind vândute unor magazine din Târgu Frumos, unde erau folosite pentru împachetarea mărfurilor. Pe lângă cărţi, au dispărut din castel piese de mobilier şi cea mai mare parte din colecţiile familiei Sturdza. Apoi, de-a lungul timpului castelul a suferit degradări avansate, fără a se îngriji cineva de întreținerea lui. În anul 2001 castelul a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. În anul 2003 s-a luat hotărârea să se facă unele reparații.

Mănăstirea Miclăuşeni a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2004, la numărul 1439, având codul IS-II-a-B-04199 şi are în componență 3 obiective:

1. Biserica “Sf. Voievozi”, “Buna Vestire” – datând din 1787 având codul IS-II-a-B-04199.01
2. Castelul Sturza care datează din secolul al XVII-lea și reclădit în anul 1752 şi în secolul al XIX-lea şi având codul IS-II-a-B-04199.02
3. Parcul – datând din secolul al XIX-lea şi având codul IS-II-a-B-04199.03

S-au efectuat lucrări de consolidare şi restaurare a clădirii şi dependinţelor, urmând să se mai execute lucrări generate de infiltrarea apei subterane, finalizarea zugrăvelilor interioare şi exterioare, respectiv restaurarea picturii.

În prezent, lucrările de restaurare nu au fost finalizate în totalitate. Mitropolia Moldovei intenţionează să organizeze aici un complex muzeistic şi un centru de conferinţe, celelalte clădiri urmând să adăpostească un centru de zi pentru persoane vârstnice şi un centru de pelerinaj. Una dintre clădiri a devenit deja atelier de pictură, aici realizându-se icoane şi ouă încondeiate de către maicile de la Mănăstirea Miclăușeni.