Ion FERCU, Un Don Quijote al mirărilor şi certitudinilor (,,-ce e?/ -e!/ -ce e?/ -e!/-ce e?/ – e!/ -e? /e!”)

,,Paznicii pereţilor-răstimpuri de poezie” (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2010), ,,Paznicii pereţilor-secundus” (Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ, 2014), ,,Paznicii pereţilor-Summa. Harmoniae. Unus” (Editura Corgal Press, Bacău, 2015) sunt cele trei volume de poeme ale poetului-preot Cornel Paiu, cărţi care pot fi percepute şi ca un amplu poem trinitar. Cornel Galben, prefaţatorul ultimului volum, la care vom face trimiteri, scrie inspirat: ,,Veşnic în căutarea apei vii, părintele Cornel Paiu continuă să <<sape fântâni/ în fântânile cuvântului»”. Cristian Livescu îl plasează pe poet în noul val al ,,poeziei religioase”, în vreme ce Lucian Strochi remarcă în poemele sale prezenţa unui nivel profund, ,,cel al esenţelor”, nivel ,,care poate cuprinde Dumnezeirea, refugiată în îngeri. În omul ajuns la martiriu, într-o simbolistică biblică atent, subtil asimilată”.

Când citim ,,toţi să devenim Unu” – ,,sublim mănunchi/ înmănuşat de un singur nume// toţi paznicii/ toate bocitoarele/ toţi martorii/ toţi proprietarii cerurilor/ să devenim Unu/ o singură fiinţă de carne şi cuvânt” – gândul nostru aleargă şi către perspectiva metafizică a poemelor lui Cornel Paiu. Să ne-amintim de Giordano Bruno (,,Despre Cauză, Principiu şi Unitate”): ,,…Unul este etern; toate înfăţişările, toate feţele, orice alt lucru este zădărnicie, este ca şi nimic; într-adevăr, este neant tot ce este în afara acestui Unu”. Să aruncăm o privire şi în ,,Caietul albastru” al lui L. Wittgenstein, unde ni se sugerează că am putea renunţa la presupunerea existenţei unui ,,sâmbure comun” al unei categorii de lucruri, deoarece unitatea ar fi de tipul structurii unui fir de lână a cărui tărie vine din suprapunerea şi încrucişarea mai multor fibre. ,,Tăria firului, zice Wittgenstein, nu stă în faptul că vreo fibră ar merge pe întreaga sa lungime, ci în suprapunerea multor fibre”. La Cornel Paiu, acest UNU, ,,sublim mănunchi”, este  ,,o singură fiinţă”, un singur fir împletit din ,,carne şi cuvânt”…

Categoriile filosofice te aşteaptă în fiecare poem. Întâmplarea: ,,se întâmplă să existe/ până la fix/ şi după (judecata de apoi) sufix/ (poate prefix/ iar fix)”. Devenirea: ,,cad/ necontenit cad/ şi-n cădere nu ştiu/ în ce mă preschimb/ şi-n cădere nu ştiu cu ce nume/ mă vor striga/ şi-n cădere nu ştiu la ce nume voi răspunde/ şi nu ştiu unde voi fi!” Libertatea: ,,să te eliberezi de lanţurile/ pe care tu ţi le-ai pus/ lanţuri pe care singur/ ţi le-ai pus/ cu care singur te-ai înlănţuit (sau poate nu?)”. Etc. Găsim în poemele sale aventurile unor categorii filosofice dragi lui Platon: existenţa, mişcarea, repausul, identitatea, diferenţa, finitul, infinitul, amestecul, cauza. Dar, mai ales, am descoperit în universul poematic al lui Cornel Paiu cele patru niveluri ale naturii, în versiunea lui Ioan Scottus Eriugena, primul mare gânditor scolastic, filosoful care a introdus în lumea creştină scrierile areopagite: nivelul care creează şi nu este creat: Divinitatea; nivelul care creează şi este creat: omul; nivelul care nu creează şi este creat: natura; nivelul care nici nu creează şi nici nu este creat: nefiinţa. După ce-am aşezat pe raftul unor posibile recitiri ultimul volum al lui Cornel Paiu, m-am întrebat dacă nu cumva mesajul poemelor sale nu m-a tulburat aidoma crezului pe care mi l-a şoptit Ioan Scottus Eriugena: Raţiunea poate îndrepta Credinţa aflată în derivă, în vreme ce Credinţa poate îndrepta Raţiunea pe calea Adevărului revelat.

Poemul trinitar al lui Cornel Paiu e ,,o lacrimă/ o tăcere/ o sărutare”, un divorţ dintre Speranţa care nu vrea să negocieze cu Angoasa, un dialog tulburător cu ,,pereţii încălziţi ai inimii”, cu ,,paznicii pereţilor”, cu mine, cu Tine.

Să-l ascultăm iar pe Cornel Paiu, Omul care iese cu metafora imperială în amvon şi ne binecuvântează ca pe nişte importante repere efemere ale eternităţii: ,,paznicul care va veni/ ar putea să aducă/ o cană cu lapte/ un pahar cu apă/ o cupă cu vin/ şi o pâine// anume a fost trimis/ să aducă o cană cu lapte/ un pahar cu apă/ o cupă cu vin/ şi o pâine// cei care vor muri între timp/ aşadar cei care vor muri între timp/ înainte de sosirea lui/ vor muri însetaţi/ vor muri înfometaţi”. Cornel Paiu. Un Poet fulgerat fericit de intimitatea Altarului, un filosof al esenţelor gravide de incertitudini, un Don Quijote al mirărilor şi certitudinilor: ,,-ce e?/ -e!/ -ce e?/ -e!/-ce e?/ – e!/ -e? /e!”

 

(Cotidianul ,,Deşteptarea”, Bacău, vineri, 17 iunie 2016)