Interviul poetei Carmen Bulzan (Carmen Peregrina) din România cu poetul chilian Luis Cruz-Villalobos*

Carmen Bulzan (C.B.): Dragă Luis, am tradus patru dintre cărțile tale de poezie în română, te-am cunoscut personal în România, la Festivalul Mondial de Poezie de la Craiova și la Primul Congres al Academiei Universalis Poetarum de la Tomis, în 2023. Continui să citesc vasta ta colecție de cărți și aș dori să încep această interviu cu câteva întrebări despre viața ta de poet.

Luis ca poet

C.B.: Ca psiholog clinic, doctor în filosofie și profesor universitar, ce rol joacă formarea ta academică și ocupația ta în orientarea tematică ca poet și în limbajul pe care îl folosești?

Luis Cruz-Villalobos (L.C.V.): Este o plăcere să comunic cu tine, dragă Carmen, au fost mulți ani de contact fraternal, poetic și editorial. Îmi amintesc că a fost o bucurie imensă pentru mine că ai dorit să traduci cartea mea Con Cioran, prin anul 2010, deoarece era ceva foarte semnificativ să am acel volum de poezii în română, având în vedere că mare parte din ceea ce era scris acolo a venit din contactul meu cu lucrările literare ale conaționalului tău, filosoful și gânditorul truditor și strălucitor.

Răspunzând la întrebarea ta, aș putea să îți spun că influența a fost în ambele direcții, poezia mi-a marcat drumul intelectual și profesional și invers. Explic: în adolescență, poezia și curiozitatea academică pentru teme filosofice și teologice au fost simultane; temele abordate în poeziile mele erau variate, scriam despre orice, despre orice lucru sau experiență, însă temele transcendente, spirituale și abstracte au marcat poezia mea de la început. La rândul meu, am început să cercetez gânditorii și gânditoarele care abordează tema poeziei și a gândirii poetice, precum Nietzsche, Zambrano, Gadamer, Heidegger. Am gândit poezia, actul poetic. Același lucru s-a întâmplat și cu teologia, care este un alt domeniu în care m-am format; m-a fascinat vorbirea poetică a Scripturilor și am aprofundat, de asemenea, în așa-numita teopoetică. Am avut oportunitatea minunată de a avea contact cu profesorul John D. Caputo, unul dintre marii filosofi ai religiei la nivel mondial, și ca el să scrie o prefață prețioasă pentru cartea mea Poesía Teológica / Theological Poetry (2018 / 2020). Ca text are viața proprie; de fapt, mi-a spus că a publicat-o în trei cărți diferite. Este cu adevărat un scurt tratat despre poezie ca limbaj propriu sacrului și transcendentului. Este o mare bucurie pentru mine să văd acel text ca prag al uneia dintre colecțiile mele de teopoetică.

Pe de altă parte, în domeniul profesional, ca psiholog clinic, poezia a fost de asemenea prezentă. Am scris mult din experiența mea ca profesor de psihologie și ca terapeut, așa cum este cazul cărților mele: Versos Psicopatológicos: poemas de semiología psiquiátrica (2006); Stultiferae Navis: cantos de idiotas, malvados, orates y otros (2019); Diccionario Poético de Psiquiatría / The Poetic Dictionary of Psychiatry (2023/2024). Dar și poezia m-a influențat tematic în studiile mele, căci m-am interesat de utilizarea terapeutică a poeziei. De fapt, am deja un manuscris în lucru pentru o carte viitoare intitulată: Poesía y Salud Mental (Poesía și Sănătatea Mentală), pe care sper să o public în 2025.

C.B.: În ce măsură este adevărat că suferința cauzată de pierderea unei persoane dragi schimbă scriitura? Mă gândesc la Miguel de Unamuno care, după pierderea unui fiu, a spus că moartea acestuia i-a oferit cele mai teribile idei. Am cunoscut (direct sau doar prin lectură) poeți care au pierdut un fiu și efectiv acest eveniment teribil a marcat un „înainte” și un „după” în opera lor.

L.C.V.: Legând întrebarea ta de tema anterioară, îmi amintesc că am scris în prefața cărții mele Tormenta Crisol: salmos desde el dolor – care cuprinde poemele scrise în timpul bolii fiului meu mai mic, decedat în 2004… acum 20 de ani – că ceea ce mi-a fost cel mai util pentru a articula semnificativ marea suferință din acea perioadă a fost poezia. Filosofia nu a ajutat, nici teologia. De fapt, a fost o perioadă foarte dură în termeni reflexivi, plină de îndoieli și o senzație insuportabilă de absurd în fața durerii nevinovate. Cu toate acestea, puterea de a cânta/spune în tăcere prin poezii a fost foarte eliberatoare. Așa cum atunci când plângem drenăm cortizolul (hormonul stresului, destul de dăunător în doze mari și menținute), prin poezie drenăm suferința, o lăsăm afară și o putem vizita din nou citind poemul și nu mai doare atât de tare, chiar putem găsi, surprinzător, frumusețe acolo, în acele întunecimi. Așa cum se întâmplă cu stridiile care, din suferința lor intimă, ne oferă perlele frumoase.

Există un poem în proză, publicat recent în cartea multilingvă intitulată Atta: musical poetry | poesía musical | tónlistarljóð, o lucrare inspirată de ultimul album al grupului islandez de muzică post-rock Sigur Rós, care abordează tema transformării durerii în frumusețe:

SKEL

Ne-am ascuns în întuneric, în siguranța secretului. Acolo nu puteam fi văzuți. Viscerele noastre cenușii se contorsionau din cauza daunei pe care lumea o adusese în inima noastră. Din cauza greutății cuvântului sau gestului, actului sau evenimentului care a spart suprafața și s-a înfipt în lumea tăcută a spiritului. Acolo, în lupta vastă cu pliurile noastre intime, s-a forjat misterul, minunatul copleșitor, fiul daunei, perla argintie care ne-a făcut să ne asemănăm cu soarele.

Chiar astăzi, am împărtășit recent o carte cu un prieten american, Dr. Patrick Kelly, un medic admirabil care, în ciuda faptului că suferă de scleroză multiplă, dedică parte din timpul său promovării studiilor despre suferința transformatoare (transformative suffering), printr-un comitet în legătură cu Human Flourishing Program, de la Universitatea Harvard, la care m-a invitat amabil. Am avut conversații constante despre acest subiect și astăzi i-am trimis o carte scrisă acum 10 ani în care abordeaz procesul de creștere post-traumatică într-un set de poezii. Contextul poetic al acestei cărți este cel al unui dezastru natural. Fiind chilian, am trăit mai multe cutremure (precum cel de 8,8 Richter din 27 februarie 2010) și am fost martor cum zone întinse din țara mea se ridică din ruine. Poezia poate da, de asemenea, mărturie că este posibil să te ridici și chiar să ieși întărit din evenimente teribile. Dacă Patrick se angajează într-o traducere în engleză, este posibil ca această carte să fie publicată în versiune bilingvă anul viitor.

C.B.: Dorința de a menține vie conexiunea cu persoana dragă care a plecat la cer apropie și mai mult poetul de domeniul ceresc. Ar putea fi vorba de un dor de a păstra, o  „întoarcere” la Dumnezeu, bazat pe credința că „NON OMNIS MORIAR”, așa cum a exprimat poetul Horatius? Acest lucru mă duce cu gândul la Unamuno și criza sa religioasă după moartea fiului său, la practicile spiritiste ale Reginei Elisabeta (prima noastră regină), la Regina-poetă Carmen Sylva care după moartea unicei sale fiice de 4 ani a căutat consolare în transcendent, și la George Coșbuc, marele nostru poet național care a trecut, de asemenea, prin durerea profundă de a-și pierde unicul fiu.

L.C.V.: Poeții au scris și cântat întotdeauna despre moarte. Este unul dintre cele mai frecvente teme în poezia universală, la fel ca dragostea. Dragoste și moarte. Legătură și pierdere. Bucurie și tristețe. Sunt experiențele și emoțiile cele mai de bază ale ființei umane. Ca emoții, bucuria și tristețea sunt două dintre modelele prototipice dihotomice cele mai de bază ale organismelor, care indică starea de satisfacție și de necesitate. Ca ființe umane, ne lipsește un alt semnificativ pentru ca viața noastră să aibă sens și greutate, pentru a merita toate chinurile. Pierderile rup această conexiune, poezia poate ajuta să facem față acestei tulburări profunde. Poezia dă cuvinte durerii nespuse, face ca suferința să cânte și îi permite să nu moară prematur, ucigându-și gazda, deschizându-se și răsărind, adesea ca o floare… ca un lotus în mlaștină. Totuși, cred că poezia mistică este cea care are cea mai mare putere asupra morții, bucuria supremă de a te ști îmbrățișat de iubirea absolută, extazul întâlnirii sublime cu abisul luminos al ființei (aici alături de metaforele lui Tillich și Kafka) nu are comparație. Dacă atașamentul și afectul nostru fundamental sunt plasate într-o relație cu un muritor, speranța și stabilitatea noastră vitală sunt fragile, vulnerabile și, în final, muritoare. Nu este așa atunci când ne punem speranța în principiul care susține realitatea și o îndrumă spre o zi bună, frumoasă, adevărată și una.

Luis ca traducător

C.B.: Se știe că atunci când traduci dintr-o limbă în alta, o creație poetică se pierde sau, dimpotrivă, se poate îmbogăți. Acest lucru depinde de traducător. Și pot da mărturie despre ceea ce am simțit traducând poemele tale. Simt că în limba noastră maternă sunt înscrise de asemenea gândurile și sentimentele noastre, adică firea noastră. Mă bucur când îmi scrii în română, când ne contactăm, și asta spune mult despre dorința ta de a pătrunde în spiritul limbii române, sora limbii spaniole din aceeași limbă maternă: latina. De aceea ne înțelegem foarte bine în dialogul cotidian, în atitudini, în modul de a gândi și simți. Dar un alt tip de traducere este cea pe care o face orice poet, când „traduce” poezia lumii în propriul său poem. Asta am discutat și în alte ocazii. Vrei să le povestești acum celor care te citesc despre legăturile dintre realitate, poezie, poet și poemul său?

L.C.V.: Așa este, dragă Carmen, tema traducerii este una dintre marile provocări cu care se confruntă un poet. Poezia nu are frontiere, limbile au, și de fapt le creează, așa cum a spus Wittgenstein: „Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele”. Istoric, limbile au îndeplinit funcția de a comunica între „egali” și de a separa, izola, lăsa afară „barbarii”, pe cei diferiți. Poezia are o contribuție foarte mare în acest sens, de aceea mi-a plăcut invitația de a face parte din Academia Universalis Poetarum și din rețeaua internațională Poets of the Planet, precum și de a începe publicarea antologiei internaționale de Poesía sin Fronteras cu Germain Droogenbroodt. Poezia poate să ne unească ca ființe umane, deoarece ne conectează din ceea ce avem în comun: frumusețea și mizeria, bucuria și pierderea, dragostea și suferința, sublimul și teribilul. Toate acele ambivalențe care ne fac ceea ce suntem: această specie amestec de înger și demon, așa cum spunea Nicanor Parra. De aceea este foarte important să încercăm ca poezia să fie tradusă în multe limbi. Acesta a fost unul dintre interesele mele ca editor de poezie internațională și, recent, am văzut că această dorință s-a concretizat într-un mod mai solid cu invitația marelui poet și editor american Stan Barkan, pentru a edita împreună cu Hebel Ediciones și sigla sa Cross-Cultural Communication, din New York – care este prezent pe scena mondială a poeziei din 1974. Această alianță editorială m-a bucurat foarte mult și deja avem mai multe rezultate, cum ar fi: Poética / Poetics, de Magdalena Biota; Confieso que escribo / I Confess That I Write, de Gustavo Gac-Artigas; The Poetic Dictionary of Psychiatry [cu versiunea originală în spaniolă], de Luis M. Iruela și de mine; Tobacco Shop: Trilingual Version, de Fernando Pessoa.

Luis ca editor

C.B.: Privind cărțile pe care le publici (și, de asemenea, mai mulți poeți din România pe care i-ai editat și tipărit le-au observat), se vede că acorzi o atenție specială cărții din punct de vedere estetic. Mă refer la punerea în valoare a cuvântului poetic prin intermediul altor forme de artă: imaginea (fotografie, arta plastică), muzica. Și eu editez cărți și știu ce înseamnă dialogul dintre arte, dar pare că ai o preocupare constantă pentru a adăuga imaginea la cuvântul poetic. Îți cunosc preocupările pentru desen, grafică, pictură, fotografie, muzică, dar apelezi nu doar la creația ta, ci și la cea a altor creatori de frumusețe. Este doar o dorință de a amplifica mesajul pe care îl transmite cuvântul poetic sau este ceva mai mult?

L.C.V.: Întrebarea ta o voi răspunde continuând răspunsul anterior. Cred că vorbim despre același lucru. Pentru mine, poezia ca „traducere” mi se pare un subiect foarte semnificativ și amplu. În experiența mea ca poet, am ajuns să înțeleg actul poetic ca o muncă de exegeză vitală. Poetul este un fel de hermeneut, un interpret al textului realității, cineva care primește prin simțuri și/sau rațiune (poetică, așa cum ar spune Zambrano și Maillard) stimulii realității înconjurătoare și ai intimității ascunse, pentru a-i transforma în cuvânt, cântec tăcut care poate fi citit sau recitat, chiar cântat. Dar, în special, scris, rămas pe piatră, pe hârtie, pe sistemele binare răspândite pe planetă, pentru a nu fi uitat sau, cel puțin, pentru a întârzia acel proces mortal.

Această muncă exegetică din partea poetului a fost pentru mine una permanentă și din surse foarte variate. În cazul meu, poezia, când a apărut în viața mea la vârsta de 14 ani, a izvorât constant, fără oprire, pentru că aproape în orice moment pot scrie un poem, despre orice, nu contează tema sau circumstanța, nu contează starea de spirit sau ceea ce gândesc, orice lucru poate fi transformat într-un poem. De aici, având în vedere că sunt un iubitor de filosofie, arte vizuale, cum ar fi pictura și fotografia, muzica (în special barocul, trova latinoamericană și stilurile minimaliste variate), totul a ajuns să se transforme într-un mare acumulator de cărți de poezie trecând prin mine, ca o specie de filtru. Intră pe o parte o fotografie, un text filosofic, o melodie… și iese pe cealaltă parte un poem, unde într-un fel rămâne descoperită esența a ceea ce pentru mine se întâmplă acolo sau ceea ce mi se întâmplă întâlnindu-mă cu acea expresie senzorială.

Am scris mai multe cărți din lucrări fotografice admirate, cea mai recentă a fost cu un prieten german care trăiește în Finlanda, din 60 dintre fotografiile sale minunate a apărut cartea Phos: Fotopoesía / Photopoetry / Fotopoesie / Valokuvarunoutta, o carte de fotopoezie multilingvă, inițial în spaniolă și tradusă în engleză, germană și finlandeză. De asemenea, aș sublinia o carte de fotopoezie scrisă din imagini luate de marele fotograf chilian Sergio Larraín Echeñique, intitulată Por qué me has abandonado (2016), unde am scris psalmi, ale căror personaje lirice erau copii care trăiau pe străzile orașului Santiago de Chile în anii 50, și pe care fotografii i-a surprins într-un mod copleșitor. De asemenea, am realizat mai multe lucrări de ceea ce am numit pictopoezie, adică scrierea de serii de poezii din lucrări picturale. Una dintre ele este cartea în care poetizez o serie de detalii ale unui tablou al pictorului Vasili Kandinski, într-un mod în care s-a creat o lucrare în care imaginea și poemul fac parte dintr-un singur eveniment care, în plus, evoluează în carte, această lucrare se intitulează Kandinski 30: pictopoesía (2013). Cel mai recent exemplu în această linie este următoarea mea carte Poemas Europeos, care conține două capitole de pictopoezie, dar care nu are imaginile respective, ci doar poemele rezultate din vizita mea la Muzeul Prado din Madrid și la Muzeul Van Gogh din Amsterdam.

Experiența cu muzica a fost, de asemenea, foarte fructuoasă din punct de vedere poetic, deoarece am scris multe cărți aproape în întregime inspirate de lucrări muzicale. În mai multe cazuri, sunt lucrări complete sau albume, atât de artiști de muzică clasică, cum ar fi Bach sau Satie, și contemporani, precum Max Richter sau Yann Tiersen, cât și de muzica de stiluri variate, inclusiv de la Fado portughez la muzica electronică a Massive Attack sau Moby. Îmi face mare plăcere să intru în lucrarea muzicală și să ies din ea cu un set de poezii, uneori cu o carte întreagă scrisă din ceea ce creațiile sonore evocă în mine.

Îi încurajez pe toți poeții să încerce acest tip de exercițiu, cel de a transforma o lucrare de artă sau de gândire în poem. Spun de gândire, deoarece aceasta a fost, de asemenea, o practică frecventă în opera mea poetică, realizând o exegeza poetică a textelor care mi s-au părut semnificative, exemple de acest lucru sunt lucrările din paragrafele Scripturilor, precum și din scrierile filosofice. O carte care cuprinde mult din acest lucru este Entre Hermes y la Reina de los Cuervos (2022), unde am realizat o muncă de hermeneutică poetică asupra textelor, atât filosofice, cât și poetice și narative, de autori precum Nietzsche, Derrida, Althusser, Heidegger, Ricoeur, Bukowski, Eliot, Maillard, Herbert și alții.

C.B.: Coperta pe care o faci spune multe. Vorbește despre o viziune, nu doar despre o erudiție, folosind imaginea unor tablouri celebre, anonime sau fotografii. Ne poți exemplifica cu câteva dintre cărțile tale?

L.C.V.: Adevărul este că designul coperților, pe care de obicei editorii îl delegă designerilor profesioniști, mă pasionează. Nu am o formare ca designer, dar având un creier diferit, neurodivergent, ca urmare a dificultăților mele de învățare (dislexie, discalculie, disgrafie și unele trăsături de deficit de atenție), am dezvoltat foarte mult emisfera dreaptă cu abilități de percepție vizuală, capacitate de sinteză și creativitate, care sunt aproape singurele mele abilități speciale, în rest fiind mult sub medie. Și spun asta ca neurodivergent proaspăt ieșit din școală, deoarece am crezut mult timp că abilitățile mele cognitive, în special de limbaj și calcul, indicau că funcționarea mea era deficitară, dar acum știu că sunt pur și simplu diferit. Ce este bine este că am folosit acest lucru în favoarea mea. De aceea, lucrările de design, colaj și editare de cărți mi se par experiențe foarte fluide și intuitive. Când aleg sau proiectez o copertă, nu mă gândesc prea mult, imaginile apar foarte spontan, nu îmi ia mult timp niciodată, apare în mintea mea și încerc una și uneori două și gata. Apoi o compar cu opinia autorului sau autoarei, deoarece este foarte important să fie mulțumit, ca imaginea să cânte ochilor săi ceva coerent cu conținutul cărții sale.

Referitor la ceea ce am menționat anterior, pot să îți spun că poezia a îndeplinit, de asemenea, o funcție de îngrijire în viața mea. Mi-a oferit o activitate în care m-am simțit în pace și cu sens, așa cum ar spune japonezii, a fost ikigai-ul meu (pasiune, contribuție, abilitate și susținere), atât ca scriitor de poezii, cât și ca editor de poezie a poeților, acum, de pe toate cele cinci continente. Pentru aceasta sunt foarte recunoscător.

C.B.: Aș încheia subliniind cât de valoros este să găsești o persoană care se remarcă nu doar prin faptul că simte profund poezia lumii, ci și prin capacitatea de a o transmite. În vremuri în care editarea și tipărirea cărților au devenit un business, este puțin obișnuit să găsești un editor care să fie și poet, cu o pasiune genuină pentru artă și cultură, și care își desfășoară activitatea din vocație. Îți doresc să păstrezi vie esența cărții, să inspiri și să multiplici cititorii de poezie și să arăți lumii că încă mai există ceva din umanitate demn de salvat.

L.C.V.: Îți mulțumesc enorm pentru această oportunitate de a-mi exprima sentimentele și gândurile despre aceste subiecte atât de semnificative pentru mine. Mulțumesc, de asemenea, pentru adevărata ta prietenie, în ciuda distanței. Sper să ne vedem curând, fie aici la Casazul, fie în frumoasele tale ținuturi românești.

Septembrie 2024

București, România – Curicó, Chile.

*Interviu în contextul celui de-al Doilea Congres al  Academia Universalis Poetarum de la Tomis, România, 23-30 septembrie 2024.