Insula ultimului vis

Moto: „Întâmpla-se-vor toate câte mi-au trecut prin minte

sau prin vis? Insula pe care am naufragiat pare pustie….” Insula lui Iisus – Lucian Strochi

I

Nu îmi amintesc nimic. Nici cum am ajuns pe Insulă… nici cine sunt. Din viața mea anterioară coborârii în iad nu-mi amintesc, oricât aș încerca, mai nimic. Sunt crâmpeie rupte din context, sunt fugare sclipiri ale unei existențe probabile, deșirate, sfâșiate, purtate într-o amintire care a pierdut imaginea de ansamblu.

Din naufragiu (căci probabil să fi fost unul dacă nu cumva am venit aici în zbor)… doar mici străfulgerări.

Privesc cu ochii deschiși cum mă scufund încet într-un mediu fluid, transparent. Sus, deasupra, lumina trimite săgeți din ce în ce mai slabe. În urechi port un huruit adânc, cu tonalități profunde. Mă întreb dacă e zgomotul navei care se scufundă sau așa sună adâncul mării… sau poate e zgomotul morții care mă cuprinde.

Așa încep amintirile mele. Uneori imaginile se diversifică. Prin fața ochilor mei deschiși trec cadavre ciudate. Mă întreb calm dacă sunt cadavrele de pe vasul scufundat sau dacă aici în mare e o lume a adâncurilor populată de siluete nemișcate dar mobile totodată, părând că levitează ciudat și fără noimă de colo- colo. Trec pe lângă mine doamne îmbrăcate în rochii de brocart cu expresii severe pe fețele cadaverice, trec marinari în poziții stranii, cu pumnii strânși de parcă ar trage parâme nevăzute, trece chiar și un domn în vârstă cu figură de chefliu ținându-și încă monoclul în orbită. Trec scaune cu trei picioare și picioare de scaun care parcă-și caută locul. Trec mese, fragmente de mobilier, parâme, bucăți de bordaj, o ancoră gigantică pe care se vede un basorelief în formă de crucifix… Nu mă înspăimânt decât atunci când conștientizez că mă încăpățânez să rămân viu în lumea aceasta moartă și mai ales tăcută. Încep să mă agit de frica eternității unei existențe marine printre cadavre mute.

De obicei coșmarul se sfârșește brusc când pe lângă mine trece spre adânc chiar nava. E încă luminată și prin hublouri zăresc siluete agitate care parcă vor să-mi vorbească. Apoi simt cum apa dislocată mă împinge în sus, spre lumină, cu o forță colosală, de parcă lumea adâncului mă expulzează din ea găsindu-mă necorespunzător. Și mă trezesc. Atât… Atât îmi amintesc… Atât…

Din viața mea dinaintea naufragiului, nimic. Poate doar un obiect care se vede treaba că m-a impresionat cândva atât de mult încât retina mea i-a păstrat imaginea. E un ceas. Mă uit la el mirat și văd că merge invers. Orele se succed pe dos. Minutarul se rostogolește pe dos… 5,4,3,2,1… Secundarul a înnebunit, tic-tic… 60,59,58… tic-tic… 57,56,55… tic-tic… Timpul pare că s-a hotărât pentru ceasul meu să curgă invers… Ca și cum ziua ar începe la miezul nopții și s-ar sfârși când soarele răsare. Oare se poate ca în lumea ceasului meu să trăim drumul de la bătrânețe spre naștere?

Apoi văd o oglindă. În ea nu mă reflect eu ci ceasul. Aici, în lumea oglinzii, ceasul meu arată corect timpul. Sunt surprins. Care ceas e real? Pare că ceasul din oglindă e cel adevărat. Mă întreb dacă nu cumva lumea adevărată e cea din oglindă. Mă întreb cărei lumi de fapt aparțin eu?

Cărei lumi de fapt aparțin eu?

Niciuneia… Tu ești Cercul.

Cercul?

Ești cel de la început și totodată cel de la sfârșit. Ești cel ce a început și cel ce va sfârși totul… Ești Calea!

Adică nu aparțin nimănui. Sunt singur și solitar…

Ești Singularitatea lumii. Nu ești nici înăuntrul ei și nici în afară. O faci să se miște deși tu rămâi nemișcat. Poți schimba orice dar nu pe tine. Ești Cercul…

Nu… Nu vreau… Nu pot…

Ești ceea ce ești și singurul care nu se poate schimba. Ești ceea ce ești și tu știi asta.

Nefericirea…

II

Un proverb al poporului Maa’Re spune că cel mai întunecat ceas al nopții e cel dinaintea răsăritului. Adică tocmai ceasul în care-mi scriu ultimele gânduri înaintea dimineții în care voi muri.

Primul impuls când m-au închis a fost să fug. Pereții bietei colibe sunt din frunze. Pe urmă m-am întrebat unde să fug? Insula Maa’Ra nu e mare și m-ar fi prins imediat. Zâmbesc. De ce să construiești o închisoare pe o insulă care ea însăși e o închisoare? Nefericiții Maa’Re au învățat neașteptat de bine despre civilizație. Nu doar despre instituții ci și despre spiritul care le însoțește.

Peste tot se construiesc închisori… În închisorile mari construiești altele mai mici. De ce? Nu pentru a nu fugi ci pentru uciderea oricărei speranțe. Închisori în închisori, ziduri acoperind ziduri până când propriul corp devine închisoarea propriului suflet.

Asta de fapt tot eu i-am învățat pe bieții Maa’Re civilizându-i. Poate că merit tot ce mi se întâmplă. Nu pe mine mă plâng ci pe ei, Doamne!

De fapt unul din gândurile care nu mi-au dat pace în tot acest timp petrecut pe insulă a fost acesta. De ce am fost salvat? De ce? Care a fost planul divin în privința mea? Dacă o fi fost unul…

Acum când privesc înapoi sunt sigur că a fost. Din păcate n-am avut ochi să văd și nici minte să înțeleg. Probabil asta se întâmplă cu toți oamenii. Ca să-ți înțelegi destinul personal trebuie să renunți la rațiune și să te deschizi la o cunoaștere diferită. Poate prin revelație, poate prin intuiție. Nu știu. Dacă aș fi intuit tot ce se va întâmpla probabil că aș fi înțeles altfel cele ce le-am văzut din prima clipă când am deschis ochii pe această insulă necunoscută.

Toate sunt una… Eu de ce nu sunt o parte?

Părțile au nevoie de mișcare. Tu ești Mișcarea!

Sunt singur, prizonier al propriului destin. Sunt imobil…

Mișcarea are nevoie de început… Și de reper… Ești singurul reper al lumii!

Valurile bat mereu stânca. Vin și pleacă mereu aceleași, mereu altele. De ce vin? De ce pleacă?

Tu știi de ce dar nu vrei să deschizi ochii…

Vreau să plec în larg cu valurile.

Ai fost… te-ai întors…

Nu vreau!… De ce?

Aici vei sfârși…

Ce?

Ce-ai început… Trezește-te!

III

Trezirea a venit dureroasă. Întâi mi-am recăpătat lumea sunetelor. Cu ochii închiși în spatele unor pleoape imobile și grele, am fost cucerit de sunete. Zgomotul valurilor lovind sacadat și obsedant uscatul… La început sunetul oceanului acoperea totul. Apoi timpanul a început să deslușească sunete noi: șuieratul asimetric al palelor de vânt, tremurul sonor al unor frunze sau poate ramuri, mici note ale unor lucruri pe care memoria mea auditivă nu le descifra. Când creierul mi s-a obișnuit cu simfonia ciudată care mă înconjura ca o mătase fină m-am hotărât.

Am deschis ochii.

Sus cerul. Pe el plutea depărtându-se un singur norișor alb în formă de corabie. Am întors greu, cu suferință, capul. Eram categoric pe o plajă, la câțiva metri de o pădure de palmieri înalți care se legănau proiectați pe un cer nefiresc de pur. Lângă mine, îngropat parțial în nisip, un capăt de catarg în formă de cruce pe care era sculptat același basorelief în formă de crucifix pe care îl visasem.

Am întors capul în cealaltă parte. Pădurea de pe plajă se termina brusc într-un pinten de stâncă ce înainta adânc în mare. Stânca înaltă se subția spre vârf ca un catarg de corabie. Observai norișorul meu alb oprindu-se o clipă pe vârful stâncii înainte de a se destrăma. „Poate mă aflu tot pe o corabie, îmi spusei. Poate stânca e chiar prova corabiei…”

În dreptul ochilor vântul răsfoia neglijent paginile unei cărți. O pală de vânt închise cu zgomot cartea naufragiată odată cu mine. Printre genele mijite am putut citi titlul. Era o Biblie!

Poftim destin – mi-am zis. Am naufragiat între Biblie și o cruce!

Am încercat să mă ridic. Abia atunci mi-am dat seama că sunt aproape îngropat în nisipul adus de flux. M-am extras cu greu din nisipul clisos care mă acoperea, ca din mormânt… Azi mă gândesc că poate era mai bine dacă rămâneam acolo, în mormântul meu de nisip…

IV

„Sunt Maa’Ry’A o fată a Insulei. Sunt liberă și îmi trăiesc liberă Povestea mea.

Nu știu multe. Nu știu unde se duc valurile după ce mângâie stânca, unde dispar uneori bărbații care pleacă pe plutele lor mici la pescuit. Nu știu ce e dincolo de apus, unde pleacă stelele dimineața, de unde vine soarele și mai ales nu știu de unde vin eu și încotro merg. Poate nici nu vreau să știu… Ce poveste ar fi aceea în care de la început știi sfârșitul?

Totuși știu multe. Sunt copilul fericit al unui șir nesfârșit de mame și m-am hrănit mereu cu poveștile lor minunate. Știu numele tuturor de aici. Numele tuturor florilor, tuturor copacilor, tuturor stâncilor și văilor. Știu ce vânturi ne bat, știu ploile care ne udă fețele și mai ales știu să mă bucur de fiecare clipă…

Aș vrea însă să aflu… Mă uit la valurile care ne lovesc malul. Uneori nici nu le văd și nici nu le mai aud. Știu însă că vin mereu zgomotoase și pleacă mereu tăcute ca și cum ar fi depus fiecare pe nisipul plajei Povestea lui sau poate Poveștile altora pe care îi întâlnesc pe necuprinsul mării. Sunt singura fată de pe insulă care vine seara pe plajă. Încerc să învăț limba valurilor ca să înțeleg fiecare Poveste pe care o spun ele. Sunt convinsă că le voi înțelege și înțelegând poveștile mării îmi voi înțelege mai bine propria mea Poveste.

U’Maa ne-a învățat că toate sunt un singur lucru. Mă uit la femeile cărora marea le ia bărbații și nu-i mai aduc niciodată înapoi. Nu sunt triste. Știu că ei se întorc. În ploaia binefăcătoare, în mirosul florilor, în culorile penelor păsărilor cerului. Nu-i plângem. Știm. Toate sunt un singur lucru… deși noi suntem altfel decât toate celelalte suflete ale lumii.

Totul nu e decât un cerc. Înăuntru suntem noi, Maa’Re. În afara lui, neantul. Totul începe unde se termină și se termină unde începe. Totul e un singur cerc. Nu există ieri. Nu există mâine. Există doar clipa. Prezentul. Insula e cercul nostru. Marea ne apără. Nimeni nu pleacă și nimeni nu vine. Suntem toți copiii ei. Una cu ea. Un singur suflet rotund. Perfect… Așa ne-a învățat U’Maa.

Eu totuși stau în fiecare seară la marginea mării și aștept. Știu că dincolo de cerc e o lume. Totuși nu vreau să plec… Sau vreau? Poate vreau doar să aflu Povestea acestei lumi de dincolo de lume. Nu curiozitatea ci dorința nelămurită de a-mi împlini propria Poveste. Vreau – și nu știu ce vreau… Aștept – și nu știu pe cine…

Știu că nimeni n-a plecat de pe insulă cu adevărat și nimeni n-a venit. În afară de Maa’Su’Si.

El a fost trimis în lume la începutul timpului să-i învețe pe oameni Binele. Nu s-a mai întors și nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu el. A reușit? Întreb valurile și ele nu-mi spun decât: așteaptă… așteaptă… așteaptă…

Odată, curioasă, am întrebat-o pe mama. Mi-a răspuns enigmatic că atunci când Maa’Su’Si va reveni va fi sfârșitul. Să nu-mi doresc ca El să revină. Niciodată.

Totuși la fiecare apus când lumina se îneacă în mare născând stele minunate pe cer, îl aștept pe nisipul ud pe Cel Ce Va Veni. Mă gândesc la El și aștept… Când marea se aprinde din nou de focul luminii unei noi zile plec tristă și totodată bucuroasă că n-a venit.

În acea dimineață când a început totul L-am văzut…”

V

„Maa’Su’Si…”

Acesta a fost primul cuvânt pe care l-am auzit pe Insulă.

Acum când privesc în urmă, acest cuvânt a fost șansa pe care destinul mi-a dat-o, pe care n-am înțeles-o și care până la urmă m-a pierdut.

Probabil va fi și ultimul cuvânt pe care-l voi mai auzi. Micuții mei prieteni Maa’ Re deja stau în jurul colibei – închisoare și scandează în cor:

„Maa’Su’Si…” „Maa’Su’Si…”

Acest lucru însă nu-l știam atunci când l-am auzit, în prima mea zi pe Insulă și când am zărit-o întâia oară.

Maa’Ry’A a fost prima ființă pe care am văzut-o pe acel minunat tărâm. Mă privea zâmbind cu o expresie deopotrivă mirată și extaziată. Pentru ea prezența mea a fost mereu o sursă de extaz. De suferință și bucurie. De fapt dragostea ei a fost singura ancoră ce mi s-a dat în această lume nouă. Fără ea aș fi cedat ghearelor lungi ale disperării.

La început n-am înțeles asta. Proprii mei demoni mă sfâșiau. Mai ales noaptea…

Pot să spun că pe această insulă minunată eu am fost singurul nefericit. Singura rază de lumină a fost doar Maa’Ry’A. Mi s-a dăruit de la început. Toată. Ca și cum aș fi fost unica ei speranță de a putea trăi. În jurul meu universul tuturor lucrurilor, de la mici întâmplări zilnice până la ceasul tainic în care extazul ne cutremura ființele îngemănate de iubire, era creat doar pentru mine, doar pentru sufletul meu chinuit. Când, rar, buzele mele schițau un surâs, chipul angelic al minunatei mele Maa’Ry’A înflorea ca minunea unui trandafir apărut în plin și dezolant deșert. Poate de aceea noaptea când spiritul protector al minunatei mele iubite adormea, coșmarurile începeau să mă bântuie…

De fapt același coșmar repetat mereu în forme diferite îmi bântuia nopțile ca și cum în coșmarul acesta ciudat, ar începe viața mea adevărată.

Un glas mă trezește în vis: „Eu sunt Marea, Tu ești Valul… Eu sunt Marea, Tu ești Valul… Eu sunt…”. Atunci, speriat, mă ridic. Pe jos corpul meu stă cuminte ca o umbră desenată strâmb, chircită în scobitura trupului ei. Privesc detașat cum brațul ei alb strânge trupul meu ca și cum ar fi singura ancoră care l-ar împiedica să se înalțe. Mă uimește albul imaculat al pielii mele contrastând violent cu pielea ca de abanos a trupului ei. Alb și negru. Contur și umbră. Zâmbesc…

Apoi privirea îmi e atrasă de sute de mici detalii neînțelese. Conturul unei frunze de palmier prin care lumina stranie a lunii se strecoară desenând un punct luminos pe podeaua colibei. Linia dreaptă și lungă a trunchiului palmierului care se sfârșește sus de tot într-o explozie nesigură de linii curbe pudrate cu mii de stele lăptoase ca un nimb… Jos, în iarbă, nemișcat, ca un mic bănuț de argint, ochiul unei șopârle mă fixează halucinant. În ochiul acesta mă pierd ca într-un vârtej…

Așa începe coșmarul…

Contururile familiare se șterg și mă găsesc pierdut într-o imensă cameră albă ale cărei linii drepte se estompează în toate direcțiile devenind întâi curbe apoi spiralate. În mijloc, ceasul care merge pe dos. Lângă el, oglinda. Resimt dureros cum secundele mute ale ceasului se scurg invers și mă tem de ceva înspăimântător petrecut cândva în trecutul meu. Mă tem că timpul care se scurge înapoi mă va duce în acel gând pe care îl doream pierdut și pe care-l ascunsesem între faldurile uitării. Mă tem să mă întorc în trecutul meu din care port în conștiință urme de gheare sălbatice cu neputință de vindecat.

Speriat împing violent ceasul care se izbește de peretele lăptos în care se scufundă ca o corabie naufragiată într-o mare mută. În fața mea stă doar oglinda care devine imensă ca o poartă și prin care privesc uimit. Dincolo e insula mea, coliba lui Maa’Ry’A, trupurile noastre înlănțuite sub vraja somnului… Cerul cu stele… Zâmbesc…

Vreau să pășesc dincolo dar brusc poarta devine opacă. Un chip cu contururi nedeslușite pare a se desena pe vârtejurile apărute pe luciul oglinzii. Nu-l deslușesc dar instinctiv groaza mă cuprinde și mă retrag înapoi căzând în genunchi. În schimb îmi recapăt auzul. Dinspre chipul schimonosit al oglinzii se aude întâi în surdină apoi din ce în ce mai tare: „Eu sunt Marea, Tu ești Valul… Eu sunt Marea, Tu ești Valul… Eu sunt…”. Mă simt prizonier în camera cu pereți lăptoși, terorizat de lucruri nedeslușite care plutesc în jur. Disperat mă arunc în oglinda fumurie ca înspre singura șansă pe care o mai am.

Așa mă trezesc din coșmar, lac de sudoare lângă minunata mea Maa’Ry’A. Simt inima micuței mele prietene cum bate sacadat pompând în artere sângele purtător de speranță și simt cum acesta trece în propria mea ființă eliberându-mă și redându-mă pe mine vieții. Suntem o singură ființă în care bate o singură inimă. Nu îndrăznesc mult timp să mă mișc sau poate nici nu pot. Teroarea resimțită se estompează încet, încet și niciodată complet.

Mă simt prizonier în trupul meu ca într-o lume ce nu pare a mea, prizonier între pereții propriei conștiințe parcă și ea mirată de bizara aventură de a fi om.

Vreau să-i ajut… Să-i ajut să știe… Să-i ajut să înțeleagă…

Vor fi mai urâți, lumea lor va fi urâtă.

Vreau să le deschid ochii!

Le vei închide ochii interiori. Vor pierde bucuria de a contempla.

Oricât vei contempla marea nu vei ști să construiești o corabie!

Când vei construi corabia vei pierde bucuria de a înțelege marea.

Lumea lor va fi aceeași!

Lumea lor nu va mai fi niciodată aceeași. Nici ei.

Vreau să le dau cunoașterea…

Atunci vei fi Șarpele!

VI

Cineva mi-a spus că orbii nu văd lumea în negru ci într-un fel de ceață alburie, nici lumină, nici întuneric, ca și cum ochii lor ar fi încremenit la limita a două lumi, neputându-se hotărî în care din ele doresc să trăiască.

De aceea poate îmi place să stau pe malul mării în ceasul acela unic și trecător al dimineții în care noaptea încă neplecată și ziua încă nebiruitoare se îngemănează într-un univers alburiu în care lumea mea pare că aparține atât vieții cât și morții.

În ceasul acela mă desprind din îmbrățișarea lui și mă strecor nesimțită afară din colibă. În urma mea Maa’Su’Si rămâne pe podeaua colibei nemișcat. Întotdeauna m-a mirat crisparea trupului său încovoiat parcă nefiresc și a chipului său încremenit parcă în spaima unui coșmar permanent. Mă uit la el și sufletul mi se revarsă de bucuria de a-l ști al meu deși simt că aparține altei lumi în care eu nu voi avea acces niciodată. Mi-e de ajuns să simt că fericirea pentru mine are chipul lui.

Mă așez pe plajă, privesc și ascult. Sunetele auzite sunt îngemănate. Valurile se rostogolesc în ritmul respirațiilor lui Maa’Su’Si. La fel dar parcă diferite ca și cum unele ar fi continuarea altora ca un ecou din lumi diferite.

În jur totul e străin și straniu. Marea nu se deslușește de cer iar tremurul valurilor pare a se continua cu primele urme ale norilor de pe cerul încă nenăscut. E momentul magic în care nici nu mai știu unde mă aflu în acea lume alburie a dimineții fără contururi și cețoasă. Mă simt oarbă și fără putere într-un univers care mă poartă spre o destinație necunoscută. Singura certitudine rămâne insula mea mică și stingheră, corabie întunecată ce mă poartă spre ceva ce mă atrage și mă sperie totodată. Mă liniștește doar respirația calmă a lui Maa’Su’Si care se aude din colibă. Oare el știe încotro ne duce Povestea noastră?

Plâng. Eu știu…

Cum poate fi descrisă o lume pe care doar o simt. Când ochii mei văd zi de zi aceeași copaci, aceleași stânci, aceleași stele, aceeași oameni… Toate par la fel și totuși simt cum toate se supun treptat unei schimbări subtile. Ochii mei devin opaci, insensibili la noua lume pe care n-o pot descrie pentru că sufletul meu nu e acolo. Nu e încă acolo. Nu vrea parcă să fie acolo. Toate se topesc într-o nouă realitate pare că mă absoarbe treptat deși nu vreau dar știu că n-am încotro.

Mă uit la o frunză de palmier. Este la fel ca întotdeauna dar culorile luminii care trece prin ea sunt mai puțin strălucitoare, sunt mai opace, prefigurând ceva înspăimântător ce schimbă încet ceva subtil, de neexplicat în lumea din jur și care îmi întunecă privirea.

Toate sunt altfel. Întreaga insulă Maa’Ra se topește într-o altă formă. Au apărut colibe de lemn acoperite de frunze. Au apărut garduri. Au apărut drumuri. Sunetele insulei s-au schimbat într-o melodie ritmică, sacadată parcă premonitorie pentru o tragedie ce va veni.

Poporul Maa’Re se schimbă. Sunt aceeași dar în mod cert sunt altfel. Înainte zâmbeau. Înainte râdeau mereu ca și cum bucuria pe care o simțeau în suflete erupea prin toată ființa lor. Acum sunt triști și îngândurați și preocupați de lucruri pe care înainte nici nu le băgau în seamă: ce mănâncă, unde dorm, cu ce se îmbracă. Ba chiar și altele, mai serioase: ce au, ce au ceilalți, cum să facă să aibă ei mai mult… Înainte erau pur și simplu acum trăiesc parcă o altă viață, o altă existență în care e important nu să fi ci să ai. Maa’Su’Si e vinovat. Știu. Mama avea dreptate dar eu nu pot înceta să-l iubesc. De fapt el le-a vrut binele. I-a învățat să meargă sperând ca într-o zi Maa’Re să zboare. Nu e el de vină că ei nu numai că n-au zburat ci s-au târât neputincioși. Zilnic el îi certă. Cred că regretă toate câte i-a învățat. Încet, încet, observ cum privirile lor, la început pline de adorație se transformă subtil în priviri pline de ură. Mi-e zi de zi mai frică pentru el.

În jurul meu lumina a învins încă o dată întunericul nopții. Simt cum crește în mine un sentiment nelămurit de frică amestecată cu dezolare și tristețea unei presimțiri înfiorătoare. Mâna lui mă atinge încet. Ridic ochii. În lumina răsăritului zâmbetul său misterios mă încălzește făcându-mi să dispară tristețea.

Oamenii… Oamenii sunt altfel…

Pentru ei aparența ține loc de adevăr.

 Ei iubesc liniștea…

Adevărul e în zbucium și luptă!

Ei iubesc siguranța pământului ferm…

Adevărul e în abis!

Ei iubesc odihna…

Adevărul e în oboseala fără sfârșit!

Ei iubesc ordinea…

Adevărul e în haos!

Bine, dar unde e acel Adevăr?

În lumea de dincolo de lume!

VII

„La început când pământul era încă moale…” Cu aceste cuvinte ciudate începeau toate poveștile poporului Maa’Re.

„Căci toate sunt părți ale unui singur suflet…” Așa se încheiau invariabil toate poveștile.

Între acest început și acest sfârșit erau cuprinse toate: credințe, cunoaștere, vise, morală, speranță, adică toate care făceau și completau spiritul acelui popor și frumusețea unică a acelui loc.

Maa’Re nu știau să scrie. Tot ce știau sau își închipuiau că știu despre lume erau cuprinse în aceste mituri transmise din tată în fiu ca pe singura și cea mai valoroasă moștenire.

Limba lor era simplă. Avea doar câteva consoane și aproape tot atâtea vocale ceea ce-i dădea o muzicalitate aparte. Probabil se apropia de limba primilor oameni. La început eram convins că-i o limbă primitivă observând că erau multe cuvinte care deși aveau aceeași pronunție, desemnau lucruri diferite. Spuneau la fel la soare și lună, la femeie și viață, la a învăța și a privi. Diferența o făcea mimica și gestica lor. Când îi priveai vorbind aveai impresia unor mici păsări colorate care cântau una alteia triluri melodioase în timp ce-și fluturau mândre aripile. Abia după ce le-am învățat limba mi-am dat seama de frumusețea ei unică.

Îmi plăcea să-i privesc seara, adunați în jurul focului, veseli și fericiți, ascultând cu ochii aprinși de lucirea văpăilor cum povestitorul depăna cu glas monoton întâmplări de demult când, nu-i așa, pământul era încă moale…

Stăpânii acestor povești erau deasupra tuturora. De mirare cum, într-o lume a egalilor, povestitorii erau prețuiți mai presus de toți. În lumea lor totul începea și se sfârșea cu o poveste. Personajul central al tuturor legendelor era U’Maa, Marele Mag. Iar povestitorii erau copii lui.

Curios, nu aveau o legendă despre cum apăruseră. U’Maa nu era decât cel care făcea ca toată lumea să funcționeze, adevăratul lor protector. Toate luaseră naștere într-o vreme numită „vremea viselor”, o perioadă în care spiritele tuturor lucrurilor se hotărâseră să formeze împreună pământul și cerul. U’Maa nu făcuse decât să le arate cum. Le chemase pe toate și le pusese să lucreze împreună. Rezultatul a fost minunata insulă Maa’Ra. Pentru că au văzut că pot face astfel de minunate lucruri spiritele plecară în lume dar U’Maa se îndrăgostise de frumoasa insulă și rămase pentru totdeauna pe ea, prima și cea mai frumoasă creație din „vremea viselor”.

Ce cauți?

Adevărul!

Nefericitule, nu aici se află țara adevărului…

Ei îl vor afla. Am să-i ajut să-l afle.

Nici dacă adevărul s-ar plimba printre ei n-ar putea să-l recunoască.

O să-i învăț rațiunea!

Rațiunea nu dă valoare lumii… O urâțește.

Rațiunea dă sens existenței lor efemere.

Vor fi orbi, surzi și muți. Nu vor putea vedea Poarta!

VIII

În dimineața când a început sfârșitul Maa’Ry’A m-a privit tristă. „E timpul…”- mi-a spus. Am privit-o lung. Aplecată deasupra tăciunilor stinși ai focului care ne luminase noaptea părea o statuetă încremenită în rugăciune. Privind-o atent am observat că, pentru întâia oară, lacrimi mici ca niște perle transparente i se prelingeau pe finul contur al obrajilor căzând zgomotos în albul murdar al cenușii. Atunci am știut că ceva absolut uluitor se va petrece cu noi în acea zi. Maa’Ri’A avea darul de a presimți totul și atunci plângea întâia oară.

Nu ne-am spus nimic. Ne-am luat de mână și-am plecat. În strânsoarea fermă a mâinii ei se simțea hotărârea teribilă de a înfrunta necunoscutul alături de mine, orice ar fi însemnat asta. Mă gândeam că fără ea curajul meu nu valora nimic. Mergeam trist, măsurându-mi pașii după ea. Cărările deja cunoscute dispărură curând și o cotirăm către acea parte a insulei unde nimeni nu mergea niciodată.

Intrarăm într-o văioagă îngustă, între pereți înalți de piatră. Lumina soarelui începea să se piardă iar în cotloane ascunse unde pașii noștri tulburau mormane de frunze putrezite, penumbre rău prevestitoare se strecurau asemenea unor șopârle ciudate și înspăimântătoare. După un timp mica și îngusta cărare nevăzută se opri într-un loc unde pereții defileului blocau complet trecerea. Maa’Ry’A se opri brusc ca și cum o mână invizibilă ar fi apucat-o. Se întoarse spre mine și îmi arătă o deschizătură îngustă într-una din stânci apoi spuse: „U’Maa!”

Am înțeles atunci că acela era drumul către Marele Făuritor al Lumii și că restul drumului trebuie să-l parcurg singur. Maa’Ry’A încremenise la intrarea în peșteră în genunchi cu mâinile împreunate. Părea și ea o mică stâncă asemenea celorlalte din jur. Aveam aproape certitudinea că dacă n-o să mă întorc ea va sta acolo nemișcată, neclintită, până la sfârșitul timpului. Viziunea terifiantă a unui schelet încremenit în rugăciune la marginea unui hău negru îmi pluti o clipă prin ungherele ascunse ale sufletului.

Trebuia deci să mă întorc. Trebuia. Orice m-ar fi așteptat dincolo de intrarea îngustă și întunecată eu trebuia să mă întorc. Pentru ea. Așa că am intrat fără frică în peșteră. În urma mea plutea ultima ei șoaptă: „Maa’Su’Si!…”

Am intrat în Peștera lui U’Maa cu hotărârea condamnatului care merge spre eșafod. Întotdeauna mi s-a părut așteptarea ghilotinei mai cumplită decât ghilotina însăși.

După primul pas întunericul m-a cotropit. Noaptea cea mai adâncă plutea peste tot în jurul meu. M-am întors spre poarta pe care venisem dar mica fantă de lumină dispăruse. Întunericul avea o consistență gelatinoasă, de smoală topită care îmi făcea pașii dureroși, grei și, în mod ciudat, muți. Nici un zgomot, nici o lumină. Păream că plutesc fantomatic printr-un univers orb și surd. Aveam senzația că pășesc ca un orb, incapabil să evit obstacolele. În plus podeaua peșterii era cumva moale ca și cu aș fi călcat pe o pojghiță de smoală abia răcită. Mi se părea că la fiecare pas inevitabilul se va produce și mă voi scufunda în această smoală ca într-un ochi de nisipuri mișcătoare.

Un fior de panică mă încremeni o secundă lungă cât disperarea. Oare așa arată singurătatea unui mormânt?

Respiram adânc și pașii mei se așazau smeriți unii după alții… Aveam senzația stranie că sunt acolo, în întuneric dintotdeauna și chiar că universul din jur îmi devine familiar.

Atunci, în acel moment în care timpul părea că se scurge inexorabil către un început incert, dureros, de care mă temeam, am înțeles de ce eram acolo și am șoptit cu glas stins care însă părea sunet de orgă într-o catedrală:

– Cine sunt?

Am căzut cu un strigăt mut cu fața în sus și brațele în lături și având senzația că sunt o cruce suspendată deasupra unui hău imposibil de pătruns. Încet, încet memoria îmi fu răscolită de amintiri tulburătoare care păreau să apară asemenea unor schelete ieșite din morminte uitate de veacuri. Plafonul peșterii se lumină straniu, vârtejuri de culori imprecis definite se rostogoleau ca valurile unei mări necunoscute. În mijlocul apelor plutea ceasul obsedantelor mele coșmaruri unde timpul se rostogolea mereu înapoi.

Apoi totul se liniști căpătând o culoare albastră de o frumusețe incredibilă asemenea cerului sau unui lac liniștit. Un oraș pe care ființa mea într-un mod inexplicabil îl recunoștea apăru. Zigurate semețe poleite cu mozaicuri stranii întruchipând ființe înaripate cu gheare de leu se roteau în înalt.

Eram acasă.

Bucuria dură doar o clipă. Durerea mă recuceri și pe boltă imaginile se succedară alert, misterioase și totodată familiare. Un om înlănțuit pe o stâncă și deasupra lui un vultur uriaș care întoarse chipul hidos către mine scoțând un țipăt ascuțit. Un bătrân înțelept înconjurat de discipoli cu lacrimi în ochi bău dintr-un vas o licoare gălbuie și căzu fulgerat. Un tânăr cu plete lungi și chip blând urcând un munte cu o cruce imensă în spate, batjocorit de mulțimea adunată. Tânărul chinuit întoarse fața către mine și-mi zâmbi.

Nu știu cât ar mai fi durat până când suferința ar fi devenit insuportabilă dacă sus, în înaltul peșterii, n-ar fi apărut imaginea unui trup așezat într-o poziție de extaz total, cu ochii închiși, brațele în lături și picioarele încrucișate sub el. Deasupra, un smochin își tremura ramurile parcă într-o rugăciune fără cuvinte. Deodată doi ochi mari, migdalați și incredibil de albaștri mă fixară. Ochii deveniră imenși, ocupară tot spațiul vizibil și brusc lumina de sus se stinse complet rămânând doar eu, singur și uitat, biată cruce umană plutind deasupra unui hău negru.

Curios, toate acestea mă liniștiră. Zbuciumul micii păsări ascunse în coșul pieptului se liniști, respirația îmi deveni adâncă și odihnitoare.

În acel moment peștera fu inundată de o lumină albă strălucitoare care înecă totul. Contururile  se estompară devenind întâi curbe apoi spiralate. Corpul meu începu să leviteze ușor prin acea mare mută înconjurat de umbre deformate ale unor cadavre mumificate plutind într-o derivă parcă eternă. Singurul obiect pe care l-am recunoscut a fost ancora cu basorelieful în formă de crucifix dar și ea se scufundă în apa alburie până dispăru. Am știut că n-o s-o mai revăd niciodată.

Până la urmă contururile își recăpătară consistența și mă trezii captiv într-o structură imensă, ciudată, pe care am recunoscut-o imediat. Eram prizonierul obsesiei mele. Eram captiv în ceas. De data aceasta el nu mai mergea înapoi. Se oprise. Definitiv. Am zâmbit printre lacrimi.

Știam. Mai trăisem asta. Acum era însă ultima oară. Ultima suferință. Ultima moarte. La acest ultim prag am închis ochii. Stăteam pe marginea lui și dorințe contrarii mă sfâșiau. Am vrut să strig dar m-am oprit. Știam că trebuie să beau ultima picătură. Distrusesem ultimul Rai de pe pământ. Știam…

Totuși mai era încă o întrebare rămasă…

…Tu ești cel care văzând abisul le-ai oferit lumina. Lor, prizonieri ai umbrelor din peștera propriilor minți.

Tu i-ai făcut să vadă umbra ca umbră și le-ai arătat calea spre lumina adevărului.

Tu crezi că ei și-au dorit asta? Când lumini înșelătoare așezau umbre mișcătoare pe pereții înguști ai propriei lumi, lor li se părea că acesta-i singurul orizont.

Crezi că ei au vrut să-și abandoneze aparența liniștitoare a peșterii în care trăiau spre a te urma? Ce le ofereai tu de fapt? Tu le ofereai nesiguranță, efort, spaimă, sacrificiu pentru o lume pe care n-o înțelegeau, n-o doreau și care le dărâma tot echilibrul lor interior.

Crezi că te-au urmat cu adevărat vreodată? Crezi că te-au iubit? E trist să iubești și să fii mereu dezamăgit…

Le-ai dăruit focul și ei te-au înlănțuit. Le-ai oferit înțelepciune și ei ți-au dat să bei cucută. Le-ai oferit iubire și ei, orbiți de ură, te-au țintuit în piroane pe crucea pe care tot tu le-ai dat-o.

Tu mereu ai fost alungat dintre ei și mereu ai găsit o altă omenire să-i dăruiești mistuitorul vis al vieții de dincolo de moarte.

Nu știai tu, iubitorule de oameni că deși neînduplecată, moartea e legea tuturor?… Chiar și a ta?…

M-am trezit la intrarea în peșteră. Micuța Maa’Re îngenunchiată parcă de o eternitate ridică ochii și mă privii. În privirea ei minunată am găsit răspunsul. Acum știam cine sunt dar și de ce meritase să mor de atâtea ori…

IX

Nu mă dor piroanele cu care sunt răstignit pe cruce!

M-au durut la început. Am și țipat cumplit. Apoi m-am liniștit ca prin farmec. Oare nu e orice naștere dureroasă?

Crucea mi-au înălțat-o pe vârful stâncii care străjuiește marea ca o provă de corabie. M-au pus cu fața spre insulă și cu spatele spre mare. Sunt într-un fel ca un matelot care stă legat de catargul corabiei sale plutitoare pe un ocean etern și privește la singurii oameni care mai există pe lume. Suntem pe corabia olandezului zburător… Încotro?

Căldura insulei îmi încălzește obrajii iar briza mării mă răcorește și-mi răsfiră pletele. Ochii obosiți mi se închid. Privită printre gene lumea din jur pare un rai luminat feeric de raze multicolore.

Prefer totuși să nu deschid ochii. Adorm.

…………………..

Mă trezesc speriat. N-am visat. Coșmarurile mele nesfârșite par aici pe cruce că au dispărut. Nici măcar ceasul care mergea invers n-a mai apărut. Cred că s-a oprit. Nu-i așa? Acum și aici pentru mine toate dispar. Inclusiv timpul…

Jos pe stâncă la baza crucii mica mea Maa’Ry’A stă în genunchi cu ochii țintă la mine. Mă doare privirea ei. Eu și numai eu sunt de vină. Așa cum stă, mică, ghemuită, pare o piatră rotundă încremenită de secole acolo. Am senzația că se află departe, departe, într-o lume care n-a fost și nu va fi a mea. Cu acea lume doar ea era legătura. Însă ce legătură puternică… Iubirea…

Ochii negri ai micuței mele Maa’Ry’A mă fixează intens. Sunt ca două vârtejuri întunecate și rotitoare în care mă pierd ca un naufragiat înghițit de o mare furtunoasă.

Ochii ei aduc noaptea?

Mă întunec…

………………………………

Mi-e frig.

 Picioarele îmi sunt de gheață și încă soarele n-a apus. Stă încă la o palmă deasupra orizontului parcă nehotărât dacă să se abandoneze mării sau nu. Când se va ascunde sub orizont va veni sfârșitul. Va trebui să aleg.

Nu mi-e frică de alegere dar mi-e neclar încă răspunsul. Nu-l știu. Nu știu nici cine sunt și mai ales nu știu cine aleg să fiu.

În interiorul propriei mele ființe mica-mi inimă pulsează sălbatic speriată de răspunsul pe care trebuie să-l dea când se va sfârși această bizară aventură umană.

Cred că dacă nu știu cine sunt cu adevărat pot totuși să aleg cine vreau să fiu. Oamenii se deosebesc între ei prin alegerile făcute. Ei pot să aleagă…

În momentul când abisul se va deschide sub mine va trebui și eu să aleg. Până și cel răstignit pe cruce are acest drept… Sau nu?

…………………………………

Lemnul crucii mi-e sprijin. Altfel aș cade din înălțimi fără putința de a mai urca vreodată.

Simt lemnul plăcut la atingere și parfumat. Pe mine nu mă mai simt. Trupul meu începe să stabilească legături tainice cu lemnul catifelat.

Poate că o să devin eu însumi cruce.

Poate însă că nu e nici o cruce. Poate eu și lemnul ei suntem un pom. Poate o să ne crească frunze. Poate aripi…

Zâmbesc. Poate că totuși eu nu sunt Șarpele. Poate eu sunt Mărul…

…………………………

Încep să mă pierd. Cine sunt? Azi voi afla?

Sunt un biet marinar naufragiat pe o insulă necunoscută sau… sunt ultimul Isus care e răstignit?

„Ești cine alegi să fii!”

Oare?

Privesc la Maa’Ry’A… Privesc cerul…

Ciudată e dragostea… E totodată ancoră și aripă. Ancora care nu te lasă să zbori și aripa care se opune statului pe loc.

Ancoră și aripă. Zi și noapte. Cer și pământ. Bărbat și femeie.

„Toate sunt părți ale unui singur suflet.” Așa a spus U’Maa.

Eu n-am fost? De ce?

…………………………..

Micuții mei prieteni au aprins în fața crucii un foc imens. Umbra flăcărilor mi-o ascunde pe Maa’Ry’A. Nu o mai pot vedea. Parcă focul deja a mistuit-o.

Noaptea a venit brusc ca o cortină de teatru care ascunde totul: scena, personajele… autorul… Mă simt pierdut în noapte plutind ca o corabie navigând în cer spre un țărm necunoscut.

Nu mai simt căldura focului care dogorește lângă mine și nici stele nu mai sunt pe cer. Niciuna, oricât aș căuta.

Cât aș fi vrut ca la moartea mea măcar o stea să se fi aprins pe cer!

Mă simt ușor ca o pasăre care își ia zborul.

De sus, din înălțime, văpăile focului par două păsări de foc care dansează împletindu-se, se rotesc și se pierd în drumul lor spre cer…

Când focul aprins în vârful stâncii se stinse am știut că iubitul meu Maa’Su’Si nu mai e. Atunci am ridicat pentru ultima oară ochii spre cerul întunecat unde două mici steluțe aprinse pluteau triste spre infinit…

Dan-Gabriel Arvătescu

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *