MIHAELA CIUBOTARIU, Îngeri de sticlă

Volumul „Îngeri de sticlă’’ este o dedicație pentru cel mai aparte sentiment omenesc, din care poeta dezvoltă pe verticală dar și pe orizontală un evantai de stări sufletești, descrise cu delicatețea petalelor de trandafir.

Oare cine nu e tentat atunci când citește o carte, să încerce să-și imagineze cum arată autorul acesteia? Cum este el sau ea? Oare nu cumva trecem zilnic pe lângă el fără să-l observăm? Oare atunci când vrei să descrii o carte e bine să-l cunoști pe cel ce a scis-o sau e mai indicat să nu-l fi văzut niciodată pentru a avea mult clamata obiectivitate față de scrierile lui ? Se spune că dacă îi ești prieten nu poți fi decât subiectiv, ca și când subiectivitatea ar fi un mare păcat și nu am accepta un act artistic decât în acest mod. Eu cred că dacă ai privilegiul de a cunoaște artistul, poți pătrunde mai adânc în initimitatea operei sale, în subtilitatea şi finețea ei.

Autoarea, CLAUDIA MITRĂ, se confesează în versuri cu o sinceritate dezarmantă, dezvăluindu-și trăirile, încredințată că pot ajunge într-o formă sensibilă, nealterată, la inimile cititorilor după ce vor fi dat o raită prin iad și prin rai.

„Pâna astăzi
Viața nu m-a durut’’

Câtă simplitate și fior în aceste cuvinte! E clar ca lumina dimineții că autoarea este o fire extrem de fragilă și delicată, dar și întrebătoare, încercând să răspundă la multitudinea întrebărilor existențiale, să definească metaforic noțiuni, stări sufletești, fenomene naturale printr-un declick, o străfulgerare, poate lega cerul de pământ printr-un balet de metafore. Împotriva unor modernități cu orice preț afișate uneori în poezia contemporană, Claudia își croiește un drum tăind parcă pârtii în zăpada proaspăt căzută.

Titlul „ÎNGERI DE STICLĂ’’ ne sugerează atât de transparent frumusețea din sufletul Claudiei, feminitatea ei reflectată în atât de puține cuvinte, e un alt mod de a ne arăta că viața poate fi și așa, trăită prin ochi de înger, un fel de a spune „se-ntoarce viața cu liniștea în sus’’.

Sufletul ei e ca o tablă de șah, are pătrățele albe și negre care se întrepătrund, chiar de sunt diametral opuse, nu pot exista unele fără altele, se alternează, se completează, pot fi comparate cu simplitatea și complexitatea care se susțin, care se îmbracă, din simplitatea albă se obține complexitatea de nuanțe şi cromatici. Dintr-o lacrimă a nopții, o creionare a vieții plină de mistere, ce zburdalnic năvălește în lumina clară a dimineții. Prin dansul cuvintelor ei dantelate, fără doar și poate, autoarea ne provoacă la meditații adânci dar și la trăiri intense, îndemnându-ne să citim o poezie și apoi încă una, și caruselul se învărte din ce în ce mai repede și nu, nu poți lăsa cartea din mână fără să fi citit ultima poezie ca o ultima chemare spre iubire, o fâlfâire fină a aripilor de îngeri.

Câtă delicatețe în comparații, dar și în folosirea culorilor, prezența albastrului, culoarea infinitului, imaterială și pură, situându-se în limita astrală a visării, opus cromatic albului neutru și uneori așezat între anumite limite, un fel de măsură a necunoscutului astral, găsim și în ochii misterioși ai autoarei o tentă de transluciditate efemeră ce ne povestește despre visele ascunse în spatele irisului, disponibilități evocatorii, spațierea realistă a nonconformismului, pace inefabilă și nostalgie spirituală ispititoare, un fel de necuvânt simbolist.

Acest volum, în totalitatea sa este dominat de sentimentul suveran… iubirea, acceptat să răsară cuminte din alt timp, timp verde și crud, rumenindu-se în anotimpul inimii. Cuvintele folosite pentru a le descrie se opresc într-o privire, se strivesc în dulcele sărut, în mirajul contopirii, îngânat de tăcerea din clipa dorinței, iubirea e un lung coridor flancat de îngeri prin care pășește ferm dar sigur autoarea, neexistând posibilitatea de a se rătăci, urmându-și flacăra și pentru că acest coridor va avea mereu sens unic. Acest sentiment atât de inexplicabil uneori, pe care mai toți autori l-au ilustrat în creațiile lor în manieră proprie, în fel și chip, ne duce subtil la ideea de matematică primară, fiind suma dintre un suflet și alt suflet, simplitatea adunării care apoi se complică și se transformă într-un hățiș de formule pe care te strădui să le înțelegi și descoperi două căi… cauți în continuare soluții ale acestei necunoscute sau te lași purtat pur și simplu de viață, fără a mai pune întrebări suplimentare. Iubirea e un fel de a te juca cu timpul, scotocind fără oprire trecutul, trăind intens prezentul și proiectând-o în gânduri într-un viitor neclar, e un amestec, un amalgam nedefinit dintre un bărbat și o femeie, o contopire admisă de însuși DUMNEZEU, într-un creuzet destul de rezistent la reacțiile chimice ce vor avea loc în interiorul său, o alchimie ciudată din al cărui rezultat putem auri aripile lui CUPIDON.

„IUBEȘTE-MĂ SIMPLU, DACĂ POȚI”

Finețe, lejeritate a exprimării, invitație de nerefuzat prin dulceața și parfumul ei misterios, o broderie migăloasă a chemării, prin această modestie, autoarea invită sublimul lângă ea. Aceste poezii de dragoste au ieșit de sub pana Claudiei deoarece este o fină cunoscătoare a sufletului omenesc și reușește să surprindă un Univers nevăzut în întreaga gamă de manifestări sferice.
Iubirea în accepțiunea ei este aspirație și dorință, puterea și liniștea, magia și realul, atingerea și respingerea, șoapta și tăcerea, întâmplarea din viața fiecăruia, subiect imposibil de epuizat, întâlnirea noastră cu miracolul.
Claudia ne-a dat iluzia că ne-a hrănit cu ale ei cuvinte, reușind să surprindă în versul său necuprinderea. Căutătoare a absolutului prin lupa sentimentelor, o alchimistă ce caută încă aurul din cuvinte, cu care să poleiască drumul sentimentelor, conferindu-le strălucire și valoare, sugerându-ne că această presărare de lumină este caracteristică femeilor ce nu vor să lase nimic la voia întâmplării, pregătind atent următorul pas, mai lucitor și mai adânc decât precedentul. Poezia ei – trăirea unei clipe – orientată către eternitate, elogiu adus vieții, în revărsarea necontenită a harului său.

Învățăm „să conjugăm obsesiv” cum spune poeta și ne arată că am învățat să facem asta doar la viitor, deseori uitând să trăim prezentul și ne arată în maniera caracteristică cum să ajustăm anotimpurile, reușind să oprim pentru noi doar miezul zilei, degrevându-ne de fenomenele bacoviene, anulând urâțenia.
Concluzionez că sunt fericită să cunosc autoarea acestei minunate cărți, știind că ascunde printre rândurile meticulos și miraculos ticluite, iluzii, că starea imprimată de aceste subtile opere de artă în versuri, au ajuns exact acolo unde ea și-ar fi dorit să ajungă, stârnind în mine curiozități ce nu se opresc, ci din contră, sapă tot mai profund, o dorință nestăvilită de a nu mă opri până la epuizarea ultimul vers.

(Recenzie publicată în Revista “Clepsydra”, Serie nouă, Anul VIII, nr. 9, mai 2016, pp. 83-84)