In memoriam – Grigore Vieru – şapte ani din veşnicie

Constantin Șchiopu, dr., conf. univ.

Universitatea de Stat din Moldova

Poetul intrat în eternitate

 

(discurs rostit pe 12.02. 2016, Copou, Iaşi,

în cadrul manifestării „In memoriam Gr. Vieru”)

Grigore Vieru, un mare poet și o mare conștiință a vremurilor noastre, potrivit opiniei criticului literar Eugen Simion, a reprezentat pentru Basarabia ceea ce a fost O. Goga pentru ardeleni, la începutul sec. XX. Pe bună dreptate. Totodată remarcăm și o altă paralelă: G. Vieru – N. Labiș. Or, atât N. Labiș, cât și și G. Vieru, într-o perioadă a proletcultismului, a realismului socialist au demonstrat, prin creația lor, că o literatură nu poate fi ruptă de tradiție, de izvoare, acestea fiind „Miorița”, M. Eminescu, T. Arghezi, L. Blaga.

Fire retrasă în sine, poate prea firav, Gr. Vieru şi-a asumat greaua povară de a păstori, prin cuvântul poetic, dar şi prin cel publicistic, lumea, căci „grijile celea mari şi grele, care nu pot fi în niciun fel aruncate în mijlocul drumului, păi, trebuie doar ca cineva să le primească şi să le ţină pe umerii săi cât se vor nebuni şi veseli cei din jur” (Ion Druţă, „Toiagul păstoriei”).

Asemenea ciobanului din balada populară „Miorița”, care roagă să fie îngropat, în caz de va muri, „în strunga de oi”, „în dosul stânii”, să i se pună la cap „fluieraş de soc”, „fluieraş de fag”, „fluieraş de os” (fluieraşele având funcţie cathartică), el exprimându-şi astfel ataşamentul pentru cei dragi, dar şi convingerea că trupul i se dezmărgineşte, că preia ritmurile cosmice, poetul Grigore Vieru a dorit să i se aşeze în ceasul din urmă, în loc de pernă, Marea Carte a lui Eminescu (cartea îndeplinind în acest moment aceeaşi funcţie cathartică, dar încărcată şi cu alte semnificaţii simbolice), asupra căreia a stat aplecat întreaga-i viaţă („Aşezaţi-mi-o ca pernă / Cu toţi codrii ei în zbucium”), încredinţat fiind că fericit e cel „care se mulţumeşte / c-o pâine / muiată-n uleiul liniştii” (Cântec de dragoste). Grigore Vieru a avut conştiinţa valorii imense a operei lui Eminescu, a binelui, a armoniei cu întreaga Fire. Fiind „un om al nemâniei”, pe el îl înspăimânta nu gândul morţii, dar, mai mult decât suferinţa mamei („De moarte nu mă tem / Mă tem de suferinţa mamei, / De va vedea că nu-s”) şi în cea mai mare măsură, răutatea şi indiferenţa omenească. Poetul nu s-a resemnat, nu s-a împăcat cu starea de lucruri existentă. A iubit nespus viaţa. A cântat-o şi s-a cântat, purificându-se în mijlocul acestei lumi. Aici, frunza de aur a toamnei, ramura verdelui tei, floarea cea de răsărită, mierla, puii golaşi din cuiburi, munţii cu brazi, pelinul – busuioc sălbatic – toate i-au prevestit Înălţarea.

„Sunt mai trist decât par”, afirma Gr. Vieru într-un aforism. Tristeţea poetului („Se tot uită-n ochii mei /Suferinţa”) venea din conştiinţa faptului că valorile neamului sunt desfiinţate. Poetul nu a avut decât speranţa reîntoarcerii, revenirii noastre la izvoare, implicându-se total în această luptă, asumându-şi tot greul şi responsabilităţile. De altfel, acesta i-a şi fost crezul de-o viaţă, atât cetăţenesc, cât şi artistic. În această ordine de idei, Adrian Păunescu sublinia: „Poezia lui Grigore Vieru a făcut mai mult pentru unitatea naţională a tuturor românilor decât toţi politicienii şi decât toate armatele la un loc”.

Referindu-se la nuvela Toiagul păstoriei de Ion Druţă şi în special la remarca din final „dac-o fost cioban şi-o ţinut oi…”, Grigore Vieru îi dădea următoarea semnificaţie: „Nu păstorul va reînvia, ca mire cosmic, prin natura naturii, prin natura umană a spaţiului natal, ci însuşi spaţiul natal va renaşte prin moartea păstorului”. Să avem şi noi această convingere: prin moartea sa Grigore Vieru a păşit dincolo de om şi a intrat în eternitate pentru noi („Nu există moarte! / Pur şi simplu cad frunzele / Spre a ne vedea mai bine / Când suntem departe”). Proiectându-se în cosmos, ca şi arhetipul său mioritic, el a intrat în ritmurile acestuia, oglindindu-se „în răsăritul întreg, / în toată lumina neîncepută a lumii” (Bună dimineaţa), luminând deodată: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”.

(Revista “Clepsydra”, Serie nouă, Anul VIII, nr. 9, mai 2016, p. 19)