Geneviève Damas, Râul interzis (fragm.)

Geneviève Damas (n. 1970) – actriță și regizoare, dramaturgă și romancieră belgiană de expresie franceză.
Microromanul intitulat „Râul interzis” (titlul original, „Si tu passes la rivière”) este primul său roman, domeniu în care s-a aventurat după publicarea, la editura „Lansman”, a unei treimi din producţia sa de piese de teatru. Creația sa însumează până în prezent mai multe lucrări dramatice, nuvele și romane. Pentru una din piese, STIB, a fost recompensată cu Premiul literar al Parlamentului Comunităţii franceze din Belgia, în 2010. Pentru o persoană afirmată în lumea teatrală, ca actriţă şi regizoare, producerea de texte dramatice rotunjeşte, desigur, o vocaţie profesională. Surpriza vine de la faptul că, încă de la cea dintâi încercare în spaţiul colateral al creaţiei, în proză, autoarea se face remarcată între colegii de breaslă francofoni şi obţine pentru primul său op, apărut în 2011, la „Casa de editură Luce Wilquin”, prestigiosul Premiu al celor cinci continente ale francofoniei, ca laureată a OIF pe anul 2012. Între timp, creația sa a fost constant recompensată cu importante premii literare.

Geneviève Damas, Râul interzis (fragm.)*

„De te împinge păcatul să treci râul, înţelegi, mă!, dacă treci râul dincolo, îmi şuieră taică-meu, n-or să-ţi mai calce picioarele în casa asta. Dacă treci de partea cealaltă, bagă bine la cap, să treci tu numai de partea cealaltă…” Eram mic atunci când mi-a spus asta pentru prima oară. Nu treceam cu creştetul mai sus de cotul său, de-abia dacă ajungeam şi până acolo, ba mai şi trişam niţel săltându-mă pe vârful degetelor de la picioare ca să adaug ceva la înălţime, asta aşa ca să-i ajung din urmă pe fraţii mei, săltaţi hăt cu un cap deasupra reperului, ăsta al lui taică-meu, când stătea sprijinit pe coada furcii. Cum ziceam, eram mic atuncea, dar îmi amintesc de asta. El îşi ţinea privirea aţintită departe, în faţă, de parcă dealul şi pădurea din zare nici n-ar fi existat, ca şi cum rămăşiţele hardughiilor arse n-aveau alt rost decât de adăpost pentru corbi, şi nimic nu avea importanţă, chiar aşa, nimic, sub privirile sale ce străbăteau totul. „Dar mai termin-o odată cu zbieratul ăsta la mine, ca o vită ”, i-am zis eu, „zău, mai slăbeşte-mă. Ce tot îi dai atâta cu malul celălalt! Nu vreau să ştiu nimic de asta. Şi niciodată. Nu-ţi face sânge rău din pricini închipuite. François al tău o să rămână aici. Altceva n-o să se întâmple. Niciodată.” Nu minţeam când îi spuneam asta, era serios. Şi atunci taică-meu, da, el, m-a scărpinat în cap şi pe spate, ca semn că-i trecuseră năbădăile. După care am continuat să cărăm fânul, căci la asta ne opinteam din greu, că mai trebuia să ne gândim şi la vite, la fel de muncite ca şi noi, dacă nu şi mai dihai, bietele, căci pe lângă piele şi oase, de la ele ne înfruptăm din toate. Pe mine unul, munca nu m-a speriat niciodată. Chiar dacă sunt cel mai mic dintre toţi, mă port vajnic la lucru, ca oricare altul, ca şi cei mari, vreau să zic. Şi negreşit că pentru asta ţine taică-meu să mă aibă pe lângă dânsul, să nu mă scape din labe, să-mi iau cumva tălpăşiţa peste râu, acolo pe unde viaţa îţi dă ghes şi de unde nu te mai întorci niciodată precum ai fost.
Nimeni dintre ai noştri nu a trecut vreodată de partea cealaltă a râului. În afară de Maryse, dar asta se întâmplase demult, iar tata a urlat atât de straşnic zile de-a rândul din cauza asta, încât nimeni nici măcar nu mai pomenea de necazul cu pricina, de parcă nici n-ar fi existat vreodată o Maryse la noi în familie, desigur de teama scatoalcelor care îţi cocoşesc spinarea cu săptămânile. Eu unul însă, în tărtăcuţa mea, nu aveam cum să uit că avusesem o Maryse printre noi, că era blândă şi blondă şi că mă mângâia pe cap alintându-mă cu gingaşul nume Fifi. Chiar şi creştetul meu îşi amintea de asta, chiar şi părul care se înfoia la trecerea pieptenului când ea mă primenea duminica şi mă aranja pentru plimbarea pe șosea, ba chiar şi dinţii mei când li se întâmpla să zâmbească. De multe ori, pe înnoptate, când toţi se lungeau în pat la somn, ăştia, fraţii, iar alde taică-meu îşi căuta de treburile lui, mă furişam nu o dată pe uşă în camera lui Maryse, în odaia ce nu-şi schimbase înfăţişarea şi în care nu mai intra nimenea, unde eu vedeam bine că masa, scaunul şi patul aşteptau dintotdeauna ca ea să se întoarcă într-o bună zi, să intre, să aprindă lampa cea mică, să-şi desfacă şireturile de la cizmuliţe (nemaipunându-le în ordine sub pat, după cum avea obiceiul), ci să-şi lase vraişte încălţările, aruncate la întâmplare, să-şi trântească paltonul pe scaun, după ce lăsase mai înainte să-i alunece jos bocceaua, iar apoi să se vâre în pat nedezbrăcată, dar fredonându-şi cântecul ştiut… Atunci eu, care aşteptam aidoma lucrurilor Marysei, înşfăcam mătura şi cârpa de spălat ca să şterg timpul care trece şi praful aşezat precum neaua ce se depune peste tot ceea ce-i fusese cunoscut lui Maryse, pentru ca la întoarcerea surorii mele totul să fie pregătit, neatins, aşa ca înainte vreme, şi ca zilele urâcioase în care tata nu mai râdea şi nu făcea alta decât să zbiere la oameni, toate astea să nu mai fie decât nişte vise urâte care se spulberă odată cu lumina dimineţii.
Nu prea știam bine de ce Maryse a spălat putina într-o bună zi. Zău, nu ştiam prea bine de ce. În dimineaţa aceea eram la păscut porcii. Îi păzeam la păşune pentru că nimeni altcineva nu voia s-o facă, iar eu eram cel mai mic. Mie unuia, murdăria şi tot jegul, astea nu m-au scârbit niciodată, pe mine care sunt un vlăstar de pulbere şi vânt. Vremea era caldă şi totul era linişte pe drumuri, de nu vedeam pe nimeni prin preajma mea, iar râul îşi purta neabătut undele la vale şi peştii îşi duceau în apă viaţa lor de peşti. După care l-am auzit pe taică-meu făcând tărăboi prin curte, zbierând ca un apucat, cu nişte horcăituri ciudate în glas, din care nu desluşeam nimic, pentru că nu mai auzisem niciodată pe cineva plângând. La noi în familie nu se plânge, se umezeşte ceva pe dinăuntru însă pe dinafară rămâne uscat. Aşa că nu puteam să ştiu ce se petrecuse, înainte de a o vedea sosind, şiroind toată ca de ploaie pe obraz şi cu o boccea mare aruncată pe spate. Roşie toată la faţă, soră-mea, ea care era aşa de albă de felul ei, şi mergând fără să mă vadă. „Hei, Maryse”, i-am strigat, „Maryse”, iar în ogradă taică-meu care-i dădea înainte cu zbieretele, şi glasul preotului şi, din când şi când, unul din fraţii mei care încerca să îngaime şi el oareşce, dar fără să pară că ar fi slujit la ceva. Iar Maryse o ţinea tot oblu către râu, şi eu alergând în urma ei, dar nu găseam niciun cuvânt ca s-o pot opri din drum, atâta doar: „Maryse, Maryse”, şi vuietul râului se auzea tot mai de aproape şi noi ajunşi tocmai pe malul apei, şi în clipa aceea mă gândeam că după alergătura de la imaş, seara, când aveam să mă întorc, obosit şi plin de noroi, chipul pe care îl căutam, chipul pe care îl aşteptam, nu altul decât al lui Maryse era, cu lumina din ochii săi şi mai ales cu glasul care să mă întâmpine cu „Azi ai fost cu porcii, Fifi?”, pentru că ea era singura care mă întreba, întrucât mie nu mi se adresa o vorbă decât ca să mi se spună ce era de făcut şi care porci erau de dus la tăiat iar pentru restul palavre în vânt. Nu puteam să-mi închipui viaţa fără lumina din ochii Marysei, iată de ce strigam, atunci când o vedeam zorind pasul, „Maryse, Maryse” – şi mi se părea aievea acum că râul mă stropise cu apă pe faţă. Maryse şi-a scos botforii, şi-a sumes poalele fustei, s-a întors către mine şi mi-a zis: „În veci n-o să mă mai întorc, în veci, s-a sfârşit.” Şi atunci eu m-am aninat de mijlocul ei precum o căpuşă de pielea porcului şi i-am şoptit „Maryse, Maryse”. Ea mi-a depărtat braţul cu blândeţe, că eu eram mic şi slab atunci, mi-a mângâiat părul; „Dragul meu”, mi-a zis, şi nu o scârbea că eu miroseam a glod şi a balegă de vite, atât mi-a zis „Fifi drag”. Şi a călcat cu un picior în apa râului, apoi cu celălalt, iar eu aveam în cap toate cuvintele ca s-o ţin pe loc, să o rog din suflet ca să mă ia cu sine, pe mine, care nu ştiu să înot, însă nimic, stăteam ţintuit locului, mic şi prost, cu privirile la sora mea din mijlocul apei, văzând cum se depărteză cu fiece pas şi nu ştiam să spun decât „Maryse, Maryse”, pentru că poate aşa este viaţa atunci când îţi ia îndărăt ceea ce ţi-a dăruit mai de preţ; nu e nimic de zis decât să laşi ca râurile să-şi urmeze cursul. Am privit-o îndelung pe sora mea cum se făcea tot mai mică îndepărtându-se, apoi dispărând de cealaltă parte a apei, unde noi nu călcam niciodată şi unde ne era interzis să mergem – până ce am simţit o scatoalcă peste ceafă şi am înţeles din privirile tatălui că era vremea să ne adunăm la cină.
Am continuat să-mi duc zilele în tovărăşia porcilor. Un porc lasă impresia că e un dobitoc murdar şi dizgraţios, atunci când nu te uiţi bine la el. Asta e din cauza noroiului de pe el. Dar noroiul nu înseamnă nimic, şi nu are numaidecât de-a face cu porcul. Însă dacă te uiţi cu atenţie la godac, primul lucru pe care îl observi la el sunt ochii. Iar ăştia nu sunt nici prosteşti, nici murdari, nici lipsiţi de graţie. Sunt mici, blânzi şi gingaşi. Iar dacă te uiţi şi mai cu atenţie în ochiul porcului, îi zăreşti sufletul. E fără de tăgadă că are suflet, toată lumea are, chiar şi tu, chiar şi eu, ba şi furnicile, şi frunzele. De aceea nu trebuie să-l sacrifici fără un motiv întemeiat. Dacă tai porcul, trebuie să-l mănânci tot, pentru ca sufletul lui să poată să-l întâlnească pe al tău, şi să-ţi dea tăria de a-ţi continua drumul mai departe. Eu, dacă fac faţă greutăţilor, e pentru că am toţi porcii înăuntrul meu. Şi tu la fel, şi toată lumea aşijderea. Mie unuia, porcii îmi ţin cald adesea. Ceea ce mă mângâie când plâng lăuntric e că toţi porcii pe care i-am mâncat plâng dimpreună cu mine, acolo înăuntru.
Lucrul mai frumos la porci ţine de naştere. Chiar dacă asta ne cam sperie, întrucât chestia cu naşterea e că nu ştii niciodată ce urmează să se întâmple. Şi scroafei îi este frică, vezi asta în ochii ei şi, în clipele acelea, îţi spui că eşti aidoma ei. Şi dacă te asemeni cu ea, înseamnă că nu eşti întru totul singur. Purceii când se nasc sunt tare frumoşi, au pielea roz şi-s blânduți. Cam ca şi căţeii, dar şi mai drăgălaşi întrucât tu ştii de pe acum că nu te vor muşca. Eu, întotdeauna îmi spuneam că dacă ar trebui să vântur lumea şi să trec de cealaltă parte a râului (ceea ce nu se va întâmpla cu siguranţă niciodată, după cum i-o juruisem lui taică-meu), n-aș lua ca tovarăș de drum o vacă sau un asin, ci un porc, un purceluş abia născut. Şi când el n-ar mai putea de oboseală, purceluşul, vezi bine, sleit de umblătură peste munţi şi peste văi, ba poate şi peste mări, eu l-aş lua în braţe, l-aş pune pe umeri în jurul gâtului, cum făcea păstorul cel bun din cărţile preotului atunci când salva oile pierdute de la primejdia căderii în prăpăstii.
Preotul, a, da, Roger. Nu ne duceam niciodată pe la el, în casa însemnată cu o cruce. Taică-meu zicea că numai la gândul de a pune el piciorul în atare loc i se făcea rânza pungă. Eu unul nu ştiam de astea. Îl vedeam, pe Roger, trecând zilnic pe drumul din marginea câmpului, călare pe bicicletă, şi săltându-şi de pe cap basca lui de popă îmi striga: „Ce mai faci, François?”, iar eu îi răspundeam făcându-i semn cu mâna, căci n-avea rost să mai pun şi cuvinte, tot nu m-ar fi auzit, că deja se îndepărtase binișor pedalând la biclă. Purta mereu cu sine o sacoşă cu cărţi, o pânzătură albă cu cruce şi pâine de împărţit ca pomană la cei nevoiaşi. Asta mi-a sâcâit mult mintea, taşca asta la şold a lui Roger, căci mi-aducea mereu aminte de cealaltă, pe care o luase cu sine Maryse şi doream să aflu, eu care îi făgăduisem lui taică-meu că niciodată nu-mi voi părăsi sălaşul, ce naiba îţi iei cu tine când o roieşti de acasă. Aşa că, într-o dimineaţă, m-am proţăpit în mijlocul drumului să-l întâmpin acolo, pe Roger, cu sutana prinsă deasupra genunchilor ca să nu i se încurce în spiţele de la roată, pe bicicletă, şi i-am strigat: „Bună, părinte, dă-te jos şi răstoarnă taşca!”; şi am zărit în privirea lui că îl trecuseră fiorii că o să i-o iau, asta taşca, uite-aşa ca la drumul mare, pentru că eram eu mai tânăr şi mai voinic, fiindcă te îmbăţoşezi ca bărbat şi pui fibră tare pe os când îţi faci veacul pe câmpii şi sorbi aerul sănătos mânând porcii la păscut. Şi atunci Roger mi-a arătat ce avea acolo. De pânzătura cu cruce mi se fâlfâia ca de pietricelele din colbul drumului, pâinea era turtită ca vai de lume, însă cărţile, mda, asta da, cărţile, tare pofteam să le ating cu mâna, să văd dacă erau molcuţe, la fel de molcuţe precum ăştia, purceluşii mei când îi ridicam în braţe. Dar nu, erau cu totul altfel, cu mult mai reci, însă înăuntrul uneia erau nişte poze cum nu mai văzusem vreodată, nişte desene cu poleială de aur şi personajele erau şi ele de prin ţări îndepărtate. Părintele băgase şi el de seamă că astea îmi frământau mintea, cartea aceea şi pozele cu înfăţişări evlavioase, cum le zicea el, şi chiar dacă-i băgasem niţică frică în şira spinării, nu mă dovedisem a fi o haimana. Aşa că m-a întrebat dacă mă interesa cartea aceea a lui, dacă mi-o doream pentru mine. „Îhî”, i-am înturnat-o, adică da, şi i-am luat-o sprinten din mîini şi am dat fuga cu ea pe imaş, căci îl zăream pe taică-meu devale în curte, cum dădea nervos din mâini şi ştiam că nu-l putea suferi, pe Roger în sutană, mai cu seamă de când cu plecarea Marysei, şi-mi spuneam că întru totului tot era mai bine să o şterg de acolo cât mai grabnic, acum după ce căpătasem răspuns la întrebarea cu pricina. Cartea, o vârâsem în pantalonii mei scurţi şi, în prima zi, nici n-am îndrăznit s-o scot de acolo. Mergeam, din pricina asta, ţeapăn ca un par şi cu picioarele crăcănate, de m-a întrebat taică-meu seara dacă nu cumva făcusem în izmene ca un răhăcios, chestie de care şi el şi fraţii se hlizeau pe întrecute. Însă cu încetul şi pe ascuns, când nu era nimeni prin preajmă, cartea aceea o dădeam la iveală, la adăpostul stejarului şi o răsfoiam de i se flendureau paginile. Vedeam acolo o femeie cu părul auriu ţinând un copil în braţe, şi cu fiecare foaie mai încolo copilul se făcea mai mare, pe câtă vreme femeia rămânea mereu ca la început, tânără şi frumoasă, veşnic zâmbitoare. Seara, piteam în taină cartea sub salteaua Marysei, pentru ca alde ăştia, fraţii mei, să nu pună laba pe ea, căci în casa noastră totul aparţine tuturor şi nimic doar unuia singur, mie de pildă.

*Traducere din limba franceză, de Mihai Botez