Vartan Arachelian, Două prelegeri…

Prea Sfințiile Voastre, doamnelor și domnilor,*

Am primit cu bucurie să vin aici, la Roman, urbe atât de importantă în istoria românească, ca și în istoria aproape milenară a adăstării strămoșilor noștri în Moldova. Și să fiu prezent împreună cu dumneavoastră la dezbaterea găzduită de Institutul Franciscan.

 Fiind printre primii creștinați, noi, armenii, am avut timp suficient, zic, să învățăm să prețuim cum se cuvine, adică prin dragoste și recunoștință, orice faptă de prietenie sau de compasiune. De aceea, permiteți-mi ca primul gând de recunoștință să-l îndrept spre Papa Francisc pentru gestul curajos de a recunoaște urbi et orbi genocidul armean. Totodată recunoștința noastră se îndreaptă și spre memoria Sfântului Părinte, Papa Ioan Paul al II-lea, care a deschis calea recunoașterii oficiale a Sfântului Scaun a realității istorice privind masacrarea unui milion cinci sute de mii de creștini, martirizați azi de către Biserica Apostolică Armeană. Papa Ioan Paul al II-lea, în preajma căruia am avut fericirea să fiu într-o audiență la Vatican, e un sfânt nu doar al lumii catolice, dar și al întregii lumi libere. Îndemnul său adresat poporului în care se născuse – Nu vă fie frică! – avea să fie urmat de toate popoarele subjugate de comunism.

Iubiți și distinși prieteni,

Vă sunt cunoscute reacțiile violente ale Ankarei din aceste zile. Atât la mesajul Papei Francisc, cât și la cel al Parlamentului European. Amenințările la adresa celor care rostesc acest adevăr, ne sunt cunoscute, ca și promisiunile repetate cu privire la deschiderea arhivelor guvernului Partidului pentru Unitate și Progres. Cu orice truc la care recurg guvernanții turci ei îndepărtează și mai mult Turcia de lumea civilizată. Chestiunea genocidului armean, nu mai e de mult o temă doar de istorie, ci una de conștiință și de memorie colectivă. Multe dovezi ale crimei atribuite punctual principalilor autori au fost judecate chiar de un tribunal otoman, imediat după pierderea războiului. Au fost atunci pronunțate condamnări, iar membrii triumviratului Junilor turci, care au fost inspiratorii, organizatorii și conducătorii acelei crime împotriva umanității, așa cum era atunci numit genocidul, au fost condamnați la moarte în contumacie. Și executați chiar de supraviețuitorii masacrului.

Cu sau fără desecretizarea acestor arhive, sunt nenumărate cărți publicate în lume atât de martori neutri -mă gândesc la diplomați și misionari creștini -, apoi de supraviețuitori ai masacrelor și, în sfârșit, de cercetători. Armeni și turci, istorici faimoși ai lumii științifice, au dovedit realitatea acestui genocid.

Însă și simplul fapt că timp de un secol arhivele au fost dosite aruncă asupra celor care le-au secretizați vinovăția complicității cu inițiatorii, organizatorii și executorii, cu autorii de fapt ai genocidului. Pe negaționiștii de azi îi condamnă și faimosul articol 301 din Codul penal turc, care continuă să incrimineze în Turcia orice aluzie la crima în masă săvârșită de autoritățlie otomane. Acestui articol infamant îi cad victime numeroși intelectuali turci.  Și cu cât refuzul Turciei de a recunoaște acest act rușinos, cum îl numise cândva chiar cel supranumit prin hotărâre parlamentară Tatăl turcilor, face ca responsabilitatea domnului Erdogan, ale cărui ambiții de putere împing Turcia împotriva cursului europenizării lăsat moștenire de Ataturk, să fie și mai mare. În sfârșit, nimeni nu poate ignora faptul că, urmare a genocidului, prin masacrarea populației armene, nu mai e suflare armenească în cele șase provincii/vilaete armenești ocupate de Imperiul Otoman; purificarea etnică și nu altceva a golit Ermenistanul de proprietarii lui de drept.

Doamnelor și domnilor,

În fapt, iată pe scurt, care a fost contextul istoric în care a avut loc genocidul armean. Izbucnirea Primului Război Mondial îi  găsiseră pe armeni așezați în cele două părți ale graniței ruso-turce. La începutul războiului, otomanii adoptaaseră un statut de neutralitate, pentru ca apoi, aliați cu Germania imperială crezuseră că a sosit ceasul revanșei după înfrângerea suferită în 1878, provocându-i pe ruși prin bombardarea porturilor de la Marea Neagră. Natural, simpatia armenilor mergea spre puterile Antantei, implicit a Rusiei țariste. Dar revanșa pe care o nutrea guvernul Junilor turci nu se mărginea doar la recuperarea teritoriilor cedate, ci era unul exacerbat: realizarea unei Turcii imperiale care să se întindă de la Constantinopol până în Asia Centrală. De aceea, Enver Pașa, ministrul de Război, mambru al amintitului triumvirat, în prima iarnă de război, va conduce personal o masivă campanie militară în Caucaz în care angajse circa o sută de mii de soldați. Iarna aspră, ca și rezistența formidabilă a armatelor țariste, ajutate de trei unități de volunatri armeni vor spulbera oastea otomană. Armenii, aflați de o parte și alta a frontului au fost găsiți vinovați pentru această rușinoasă înfrângere. În aprilie 1915, Talaat Pașa, ministrul de Interne, cu aprobarea întregului guvern, folosind pretextul că aceștia locuiesc în zona de război, a odonat evacauarea vilaetelor armenești, concomitent cu arestarea și executarea la Constantinopol a peste trei sute de lideri ai naționalității armene. În acest scop a fost constituită o Organizație specială, iar între felul în care s-a decurs deportarea și nimicirea deportaților n-a existat nici o delimitare, nici o linie roșie care să separe exodul de lichidarea victimelor prin jafuri, înfoametare și împușcare. Ordinele secrete ale Organizației speciale erau explicite: purificarea etnică a provinciilor armenești.  Un rol criminal în punerea lor în aplicare avea să-l joace triburile kurde. Documentele salvate de la distrugerea arhivelor sunt pilduitoare. Astfel, pe data de 14 octombrie 1918, primul cabinet otoman postbelic a ordonat sfârșitul operațiunilor Organizației speciale și distrugerea arhivelor. Dacă mai există ceva în afara celor găsite de cei care au instrumentat procesul din 1919 privindu-i pe responsabilii războiului nu-i poate exonera de la răspunderea pentru tăinuire a negaționiștilor de azi. Nu poate exista nici un document credibil care să nege existența acestei Organizații de exterminare a armenilor. Așa cum spuneam sunt sute de cărți care au făcut lumină în această tragedie. Printre cele mai importante se află și cartea,  Un act rușinos- genocidul armean și problema responsabilității turce, a cercetătorului turc, Taner Akcam, tradusă și în română. Autorul ei, imigrant de mulți ani în Statele Unite, obligat de faimosul articol 301 din codul penal al Republicii Turcia, e una dintre conștiințele turcești, care cu prețul libertății personale, judecă faptele istorice și din partea cealaltă a baricadei, unde se poziționează cu încăpățânare  negaționiștii: Pentru ca Turcia să devină cu adevărat un membru cu adevărat democratic al societății națiunilor, –scrieTaner Akcam în prefața la această ediție – trebuie să se confrunte cu acest capitol întunecat al istoriei sale, cu acest act mârșav, așa cum l-a numit Mustafa Kemal Pașa, întemeietorul republicii, genocidul armean. Numai integrarea deplină a trecutului Turciei poate așeza țara pe drumul democrației.

Stimat auditoriu,

 

Comemorându-i astăzi pe cei un milioane și cicinci sute de mii de armeni victime ale genocidul din anii 1915-1923, nu putem omite nici dramele și tragediile care n-aveau cum să-i scutească pe fugarii din fața planificatorilor crimei. Vă cer îngăduința să laud, în primul rând, organizațiile internaționale creștine, în frunte cu cele americane, care au sărit în ajutorul fugarilor, strângându-i de pe drumurile bejeniei, asigurându-le hrană și adăpost, întreținându-le speranța în zile mai bune.

Acei supraviețuitori sunt bunicii și străbunicii majorității celor din diaspora, ca și cei care au făcut să renască din cenușa războiului statul armean. Din păcate, aceștia din urmă, fiind obligați ca timp de șapte decenii să treacă prin purgatoriul bolșevic. Nostalgia după locurile natale părăsite din fața urgiei era exprimată și prin faptul că noile așezări din Armenia au fost botezate cu vechi onomastici urbane din Ermenistan; localități părăsite în Turcia au renăscut în Armenia de la firul ierbii ca nor/nou, Nor Malatya, Nor Sebastia, Nor Dikranakert.

În cartea sa Spovedania unui învins Panait Istrate vorbește despre Erevanul văzut de el în 1928, când Sovietele sărbătoreau prima decadă de la victoria loviturii lor de Palat. Ce gânduri îi trezește brăileanului nostru erevanianul în straie bolșevice? „Armeanul e un om pe care-l cunosc la fel de bine ca pe grec și evreu. Tustrei sunt tare simpatici, în ciuda defectelor lor, printre care reproșul că dacă soarele ar dispărea pe vecie, ei ar fi primii oameni în stare să se acomodeze. Nu-i desigur un defect.  M-am convins mai ales în Armenia, care nu e decât o ruină înfiorătoare și care va fi prima să se refacă, grație capacității de adaptare a armeanului, în ciuda comunismului. Da, în ciuda lui. Când astăzi, când știu (și se va vedea) ceea ce a devenit acest comunism în mâinile mârșave ale omului, nu mai este în ochii mei decât un cârpaci de vieți.  În fața lui, noi nu suntem – vai! – decât carne de tun, ca și în capitalism (din rațiuni diferite), ceea ce nu ține de cald muncitorului din uzine.  Falsitatea omului de la putere, care trișează cu adevărul, este la fel de evidentă la Erevan, ca și în alte părți ale Uniunii…  Acest om duhnește de rușine, ipocrizie, entuziasm fals și avantaje pe care le trage.  Dar aici, alături de minciună, o muncă mare se împletește în fiecare zi.  E din cauză că armeanul e mai sobru și mai econom decât alții. Știe să se orienteze. Nu îi este permis să se îmbogățească singur, ei bine, se va îmbogăți în comun.  Și cine știe, într-o zi poate Ecimiadzinul însuși și al său Katolicos nu vor sta prea rău. Din cauza asta Armenia este o juncană care suge la două vaci: una sovietică și alta armeano-americană din care cauză suge lapte destul. Ceea ce nu are, ea îl pregătește la fața locului, laborios și cu răbdare.”

Da, armenii au acum o patrie. Ca să aveți o idee despre cât i-a diminuat teritoriul istoria trăită de acest popor creștin în vecinătatea mai nou venite popoare islamice, să spunem că RSS Armeană reprezenta a mia parte din teritoriul URSS. Însă muntele Ararat, continuă să fie înstrăinat. El e un remember a paradisului pierdut: Armenia occidentală.  De aceea armenii nu uită și cer să li se facă dreptate!

În 2015, ca și în  6 februarie 1922. Atunci, Președintele delegației efemerei Republici Armene de la Paris, adresându-i-se lui Raymonde Poincare, Președinte al Consiliului și Ministru al Afacerilor Străine îi scria plin de speranță: „Un guvern inuman şi crud – guvernul turc – a trecut prin foc şi sabie un milion de armeni pentru a goli teritoriile Armeniei de locuitorii lor armeni. Mulţi armeni au reuşit totuşi să scape de masacre şi deportări, fiind în prezent împrăştiaţi în lume şi mai ales în Armenia transcaucaziană, aşteptând cu nerăbdare ziua în care se vor putea întoarce la gospodăriile lor. Ei speră pe bună dreptate să găsească Armenia golită de orice urmă a autorităţii turce, ca să poată trăi în linişte şi dedica ocupaţiilor lor paşnice, în patria lor liberă şi independentă. Această dreptate supremă a fost promisă armenilor de către principalele Puteri Aliate, ca recunoaştere a imenselor lor sacrificii şi pentru contribuţia plină de devotament pe care au adus-o cauzei aliaţilor în timpul războiului. (….)

Armenii nu s-ar putea împăca cu ideea că, după atâtea promisiuni solemne făcute în timpul războiului de oameni de stat şi miniştri ai Puterilor Antantei pentru a se asigura de concursul lor, aceste promisiuni să fie ignorate de Aliaţi în momentul victoriei şi al reparaţiilor juste. Istoria omenirii nu a înregistrat niciodată o asemenea nedreptate. (…)

Poporul armean, care nu şi-a negociat niciodată sângele pentru cauza comună, nici fidelitatea şi loialitatea faţă de Aliaţi, refuză să creadă că Marile Puteri se declară neputincioase în faţa unui stat învins.. 

Delegaţia Republicii Armene are ferma convingere că Franţa, nu va permite o astfel de nedreptate împotriva Armeniei care, prin martiriul a unei jumătăţi din copiii săi, credea că şi-a cucerit libertatea promisă. ”

Speranțele supraviețuitorilor acestui genocid sunt transmise din generație în generație, chiar dacă, din păcate, statele n-au prieteni și nici principii morale inviolabile, ci doar interese. Astfel se face că senatorul Obama poate promite în timpul campaniei prezidențiale că va recunoaște genocidul armean și odată ajuns la Casa Albă să-și uite promisiunea.

Am o copie video a dezbaterii în Comisia senatorială de politică externă a Statelor Unite prezidată de regretatul senator Tom Lantoș privind recunoașterea genocidului armean. Cu o majoritate covârșitoare membrii comisiei s-au pronunțat pentru. Nici unul dintre cei care au votat împotrivă, n-a obiectat că această crimă nu era genocid, ci își justificau votul negativ cum că acum nu e momentul. La cererea Condolizeei Rice, secretar al Departamentului de Stat în administrația Busch, pentru a nu afecta interesele geostrategice ale țării lor, Comisia a trebuit să amâne sine die recomandarea sa. Această zi pentru cauza armenească n-a venit încă la Washingthon. Chiar dacă, până și la Ankara, liderul kurd în Parlamentul Republicii Turcia, șeful partidului reprezentativ al națiunii sale, Ahmet Turk, și-a făcut astfel mea culpa: Bunicii și tații noștri aveau mâinile pătate de sângele armenilor… Sângele acestor populații pătează mâinile noastre. De aceea, noi, copii și nepoții lor, ne cerem iertare. Noi, kurzii, știm că am comis aceste crime… Guvernul turc, în loc să continue să nege genocidul, ar trebui să ceară iertare victimelor…

Da, nu uităm. Și cerem să ni se facă dreptate!

*Prelegere susţinută la Roman

Stimate doamne, stimati domni,**

Am fost invitat să prefațez inițiativa Uniunii Armenilor din Romania și a binecunoscutei Filarmonici băcăuane condusă de maestrul Ovidiu Bălan, de a comemora împlinirea unei sute de ani de la genocidul armean, printr-un concert de muzica simfonică aparținând unor cunoscuți compozitori armeni. Un gest socotesc foarte inspirat. Crimei în masă comisă de guvernul Junilor turci, acestei crime împotriva umanității, a urii instrumentate în scopul neantizarea unei străvechi populații creștine trăitoare pe teritoriul ei istoric, îi opunem acest concert onorat de artiști români care vor da viață unor partituri celebre de compozitori armeni. Concertul acesta e expresia emoționantă a compasiunii românești față de un popor greu încercat, ca și dovada că ura nu și-a atins scopul; națiunea culturală, cum s-a format etnia noastră lipsită de o formă statală timp de jumătate de mileniu continuă să existe și să fie un izvor generos de creație.

24 aprilie 1915… În zorii acelei zile sute de armeni dintre elitele naționale aflați în capitala Imperiului Otoman, Constantinopol – poeți, profesori, deputați, medici și arhitecți, preoți și laici – au fost ridicați de autorități și exterminați. Abia trecuseră două decenii de la un alt măcel de sub sultanul Hamid al II-lea, când fusesră măcelăriți între 200 și 300 de mii de armeni. De data aceasta, semnalul dat prin arestarea elitelor constantinopolitane avea să declanșeze un și mai mare val de ură ; un milion cinci sute de mii de armeni aveau să fie omorâți fie pri execuții sumare, fie prin înfometare și sleire fizică pe drumurile exodului. Cifrele acestea nu sunt imaginate, ci documantate chiar de justiția turcă imediat după prăbușirea Imperiului în octpmbrie 1918. Până și Kemal Pașa, înainte de a deveni Ataturk, Tatăl turcilor, crezând că poate negocia cu învingătorii Primului Război Mondial păstrarea  teritoriilor istorice armenești avea să recunoască vinovăția foștilor guvernanți, numind acest masacru un act  rușinos.

Doamnelor și domnilor,

Vă fac o marturisire. În familiile noastre, întemeiate de supraviețuitori ai acestor tragedii, copiii au fost ținuți departe de ororile carnagiilor. Probabil ca să nu trezească în noi fantomele trecutului. Și totuși, de o sută de ani, națiunea armeană trăiește împreună cu ele. O astfel de conviețuire riscă să ne îmbolnăvească de ceea ce aș numi sindromul Nemesis. Dar această boală, cea a răzbunării, nu ne-a ocolit. Fiind creștini, n-aveam cum empatiza însă cu legea talionului. Chiar dacă, trebuie să admitem, că într-o lume pragmatică în care marile puteri n-au prieteni, ci doar interese, exasperarea celor cărora nu li se face dreptate poate deversa în ură.

  De aceea, m-am gândit că ceea ce nu făceau bunicii, mamele și tați noștri, de ce să călcăm azi consemnul lor înaintea unui concert când muzica e menită să cultive binele, frumosul și peste toate dragostea? De ce să povestim ororile care aveau să capete numele generic de primul genocid al secolului XX?

Iată de ce, invitat ca scriitor, m-am gândit să vă vorbesc ca atare. Scriitorii se folosesc de personaje, care sunt mult mai expresive decât orice aritmetică. De multe ori, un personaj real face concurență ficțiunii. Așa că alegerea mea s-a oprit la un prieten care nu mai e de mult printre noi. Era un fel de ultim mohican printre armenii cafegii din tată-n fiu. Până după Revoluție avea să țină o dugheană a statului în centrul Bucureștiului, lăngă cinema Patria. Pe el aveam să-l pomenesc și în cartea Istoria și fantomele sale- chestiunea armeană în arhivele diplomatice românești.

 

M-am născut și mi-am petrecut adolescența și tinerețea într-un cartier multi etnic din Constanța. Probabil că acest fapt m-a făcut să simpatizez și cu celălalt/celilalți. Cred că această empatie e prezentă în  istoriile scrise de mine de-a lungul timpului. Ele erau însă departe de istoriile armenești, deși avusesem știință de ele încă din adolescență; prioritățile mele erau altele. Una dintre ele avea să fie romanul documentar – o epopee în două volume – Toamna pătimirii noastre și Duminica după infern. Sunt vreo patruzeci de ani de atunci, de la prima ediție. Grație lor, Șaram Hazarian, despre el vreau să vă vorbesc, m-a căutat și m-a readus în umbra Bisericii unde fusesem botezat. Nu sunt singurul căruia îi lipsește acest personaj. Era plin de calități și de tot atâtea defecte.  Dar peste toate cele avea o vocație specială de a reinventa armenitatea în cel pe care-și punea ochii. Comunitatea dispăruse ca un izvor colmatat de un ev care trecea cu buldozerul său nivelator.

Cartea aceasta, a patra cu și despre armeni, am scris-o și cu gândul la el. Sunt sigur că i-ar fi plăcut. Căci era un avid culegător de informații, multe auzite la o ceașcă de cafea pe care ți-o oferea ilicit în dosul prăvăliei. Șaram era o arătare care-ți ocupa orizontul. Uriaș ca un cal bavarez de tracțiune, cu un cap pe potrivă, mare cât o geamandură, în care-și găsea loc o memorie de elefant. Era generos în toate; nu doar primea, dar și restituia. Turnura neașteptată pe care o căpătau informațiile trecute prin capul lui nu erau fabulații, ci rezultatul interpretărilor unui comentator avizat. Ce mai, era editorialistul propriului său jurnal oral pe care-l oferea zilnic în prăvălia statului unor ascultători dintre cei mai diferiți: ziarișit de la Sportul din Vasile Conta, dar și de la Casa Scânteii, universitari de la Academia Comercială, scriitori de romane-fluviu (ma gândesc la Paul Anghel), pui de securiști care făceau ucenicia pe trotuarul Căii regale, apoi foști deținuți politici, care-l conectau la istoria interbelică, milițieni, spaima negustorilor cu averi ilicite, de la Direcția economică, armeni emigrați în Raiul comunist sau în Lumea liberă, veniți în vizită sau cu afaceri în țara de obârșie… O lume de noi și ai noștri se perinda cât e ziua de lungă prin mica prăvălie, din ce în ce mai săracă în oferte, dar mai viu colorată de pasajul unui public avid de politică sedițioasă.

Cartea aceasta cred că i-ar fi plăcut. Așa cum mi-a plăcut și mie de la prima vedere cartea lui Tanner Akcam. Cu mulți ani în urmă eram într-o librărie din lanțul Borders, în Centuri City din Los Angeles, când i-am văzut volumul: Un act rușinos. Genocidul armean și problema responsabilității turce. A fost suficient să citesc doar dedicația ca să am revelația unui om bun. Nu doar a unuia, dar și a acelui hoge, Haji Halil, căruia istoricul turc îi dedica volumul. Acest hoge, cu frica lui Dumnezeu, adăpostise, primejduindu-și viața în plin masacru, o numeroasă familie de armeni. Fapta acestuia l-ar fi emoționat și pe Șaram. N-am uitat reacția ce o avusese când i-am povestit despre șlagărul repetat până la demență la o nuntă din Mica Armenie, în cartierul Los Feliz din Los Angeles.

Chiar în seara în care  aterizasem aici, în august 1990, tribul meu de veri și verișoare ne-a luat cu ei la o nuntă. Se celebra căsătoria unui armean localnic cu o mireasă din încă numita URSS.  Armenii și gruzinii erau cei mai mari meșteri în petrecerile sovieticilor. Pe măsură ce nunta înainta spre miezul nopții, orchestra de haiastanții, adică armeni de la mama lor de-acasă, acolo unde în locul statuii omului de oțel e acum Maica Armenia, o frumoasă armeancă, ținând în cumpână cu ambele mâini o sabie sau o cruce, orchestra asta de viteji era în întrecere stahanovistă cu nuntașii. Odată, și încăodată, și încă… Pe măsură ce repetau șlagărul, zbieretele se amestecau cu râsetele într-o indescriptibilă cacofonie. Exasperat, am întrebat ce cântec e ăsta? Un turc fugărit prin Erevan… ( Mă întreb acum, după ce am cercetat arhiva diplomatică românească de la Constantinopol, dacă tema nu fusese inspirată de vandalizarea Consulatului turc de la Erevan în octombrie 1923. Poate) I-am povestit, răzând, lui Șaram cum a fost distracția la nunta asta. S-a uita lung la mine. Apoi a clătinat din cap, ca o geamandură mișcată de valuri, și mi-a spus, graseind numele, cum îi era felul:

Măi, Vartan, nu e bine, să știi: nu e bine deloc…

De o sută de ani națiunea noastră își asigură solidaritatea în diferite feluri. Și deși suntem un popor creștin, chiar ne place să repetăm că suntem primul stat din lume creștinat, ura împotriva celor care au tăiat la propriu un milion și jumătate de armeni, ucigând in virtu un popor de nenăscuți, pe care cei omorâți îl putea adăuga celor scăpați de genocid, ura aceasta ne ține uniți. Da, e mai ușor, e, poate, singura putere a omului căruia i se refuză cu încăpățânare dreptatea.

   Cercetând istoria horror a lumii moderne vom observa că fiecare crimă în masă, fie că e vorba de genocidul armean, de holocaustul evreilor sau de crimele staliniste – catastrofe umanitare evocate recent de Papă – e  unică, irepetabilă în forma lor. De aceea a devenit nefuncțional clișeul că rememorarea crimelor genocidare ar descuraja recurgerea la alte asasinate în masă. Dimpotrivă, aceste catastrofe se repetă cu o frecvență parcă mai mare. Nu tehnica reproducerii lor e călăuza, ci ura care motivează crima. Ea stabilește dușmanul obiectiv asupra căruia acționează prin izolare, prin fugărirea lui, iar în final, prin uciderea lui în numele unui bine iluzoriu; homofobia e motorul genocidar; asupra urii, care e combustibilul ei trebuie să insistăm.

De aceea, mă întreb: odată și odată chiar dacă iubire nu se chema, n-a existat nimic asemănător între armeni și turci? Doar civilizația Turciei de azi, la fel ca și alte culturi unde ne-a fost dat să trăim, are nenumărate semne care atestă geniul armenesc. Și cum se putea manifesta el, acest geniu al zidirii, fără o necesară toleranță? Cercetând documentele aduse la lumină în cartea Istoria și fantomele sale- chestiunea armeană în arhivele diplomatice românești, am observat că descoperirea identităților naționale la popoarele trăitoare în Imperiul Otoman în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a avut  două fețe: una de dragoste și alta de ură. Un gânditor al secolului din urmă – polonezul Czeslaw Milosz – spunea că naționalismul ar fi o valoare scumpă dacă n-ar cheltui-o zilnic politicienii. E un răspuns bun, la care ar trebui să medităm. Dar nu suficient. Căci mă întreb și vă întreb: Ce facem cu fantomele trecutului? Continuăm să conviețuim cu ele și după ce lăsăm în urmă o sută de ani împliniți de la această catastrofă umanitară? Da, ne amintim și cerem dreptate! Dar nu să și urâm. Altfel vom continua să auzim avertismentul…

 Nu e bine, să știi, nu e bine…

Vartan Arachelian