Despre fragilitatea vieții, cu Claudia Mitră

 

Sâmbătă, 15 octombrie 2016, la Hotelul Rapsodia din  Botoșani, în prezența unui public select, reunit în sala Mihai Eminescu, a avut loc lansarea volumului de proză Viața ca un fir de păpădie de Claudia Mitră. Nume deja cunoscut în cercurile de cultură, Claudia Mitră este surpriza literaturii contemporane, semnând în ultimii ani, trei carți de talent,dintre care două sunt de poezie și una de proză.

De la debutul furtunos cu volumul de poeme Dincolo de oglindă ( Editura Papirus Media, 2014), autoarea trece la abordări grave în pagini de proză, nu inainte de a-și mai lansa un volum de poezie, Îngeri de sticlă, ( 2015) semn că nu și-a epuizat resursele din prima carte.

La evenimentul de la Botoșani, au ținut să participe,  pe lângă oamenii de cultură ai locului ( Ciubotariu Mihaela ( poetă) , Chiribuță Petronela( actriță), Traian Apetrei(directorul Teatrului Mihai Eminescu Botoșani) și susținători ai autoarei, precumTămășanu Sorina (Bârlad), Alexa Mihaela(Iași), părintele literat Cornel Paiu ( Roman ). Mult apreciata prestație a  talentatei actrițe Petronela Chiribuță- care a interpretat în registru personal pagini de proza poetică a Claudiei Mitră- a sigilat atmosfera cu emoție artistică și mister.

În opinia  criticului literar și de artă Lucia Strochi “Claudia Mitră ne propune prin Viaţa ca un fir de păpădie… o antiproză modernă, cu multe arcane şi capcane, violentând de multe ori proza obiectivă, cu narator extradiegetic sau heterodiegetic, sfidând dezinvolt clasicele „momente ale subiectului”.

Lucrul e parţial explicabil, întrucât Claudia Mitră este în primul rând poetă, având două volume de versuri publicate (Dincolo de oglindă, Editura Papirus Media, 2014) şi Îngeri de  sticlă (aceeaşi editură, 2015).

Titlurile volumelor de poezie sunt derutante, întrucât induc ideea de străveziu, de strălucitor, de răsfrângere, de răceală, de neutralitate, oglinda şi sticla rămânând obiective, neutrale.

În realitate, poezia Claudiei Mitră are o singură temă majoră, e drept cea mai generoasă – iubirea – în toate ipostazele ei.

Tot iubirea este tema volumului VIAŢA CA UN FIR DE PĂPĂDIE şi un prim argument că e vorba de o antiproză este prezenţa indusă, dedusă, uneori discretă, alteori agresivă, a poeziei.

Se remarcă repetiţia şi enumeraţia, chiar la nivelul unei fraze: „Amintirile tale, iubiri, speranţe, singurătăţi. Mai ales singurătăţi. Crâmpeie din viaţa ta. Aşa cum a fost.” (a se remarca şi scurtcircuitarea discursului, propoziţia devenind eliptică, non-predicativă. (Exact cum scria poezia un G. Benn!).

Se cultivă figuri de stil precum oximoronul: albastrul ucigător, comparaţia şi hiperbola, îngemănate: „Parcă mi-ar smulge cineva fâşii din trup, una câte una, încet, chinuitor.” (…)

Prin intensitate, prin insistenţă, prin reluări, eul epic devine eu liric: „Tot eu sunt. Cu viaţa mea. Cu amintirile, cu gândurile şi visele mele. Mi-a tremurat inima. Un nod mi s-a pus în gât şi, în aceeaşi clipă, mi-au dat lacrimile… pe care nu le-ai văzut, despre care îţi spun abia acum. Mi-am muşcat buzele să nu-mi scape nimic. Deşi în mine… totul era un ţipăt.”

Spaţiul (oraşul) e definit perifrastic: „oraşul celor şapte coline” şi, pentru a se evita confuziile, „Sala paşilor pierduţi a Universităţii”. Proza devine haplologică, proteică, înghiţind chiar un text poetic (…).

Titlul cărţi e o metaforă dublă, provenind dintr-o comparaţie: „Viaţa ca un fir de păpădie.” (Viaţa e un fir de păpădie!). În acelaşi timp, timpul devine un puf de păpădie: „zilele mele sunt aşa cum crezi tu, uşoare precum puful de păpădie”.  Dar să nu uităm şi o sugestie simbolico-imagistică: asemenea dragostei, sămânţa păpădiei pătrunde peste tot. Nu degeaba a fost aleasă ca „stemă vorbitoare” pentru editura Larrousse: „Je sème à tout vent”. Ori tocmai poli-simbolismul induce, prin ambiguitate, prin conotativ,  ideea de poezie.

Textul poate fi citit pe alocuri şi ca un pamflet, ca o realitate jurnalistică (…) În fine, multe din afirmaţii alcătuiesc adevărate didascalii şi înţelegem că ne aflăm în faţa unui spectacol de teatru.(…)

Naraţiunea are două acte, primul cu epicul sfâşiat în/prin scrisori, al doilea prin „scene” semi-independente. Primul act conţine o formidabilă pendulare, între persoane şi personaje, naraţiunea fiind când homodiegetică (la persoana I – Maria),când epistolară (postmodernă-la persoana a II-a –Mihu), când heterodiegetică (la persoana a III-a – Ana); al doilea act, deşi conţine o aceeaşi pendulare (şi ezitare) nu mai acordă importanţă personajelor, acestea pulverizându-se, rămânând atrase doar de acelaşi sentiment total, devastator care este dragostea.

Antiproza se evidenţiază şi prin ipostazele naratorului. Astfel naratorul este când subiectiv-implicat, orientându-se spre zonele obscure ale sensibilităţii umane, reconstituind şi fragmentând istoria unui sentiment (dragostea), când narator-personaj, printr-un subtil transfer între persoana I şi a III-a, fiind intradiegetic şi autodiegetic, când narator-martor ca observator implicat afectiv, autentificând totuşi „evenimentele” consumate şi consemnate, când narator-mesager, extradiegetic şi homodiegetic, prezentând fapte istorisite de altcineva    (Maria despre faptele, întâmplările, atitudinile lui Mihu).

Ca narator omniscient, Maria, Ana şi desigur prin recul Claudia Mitră, îşi dispută cu personajul toate tipurile de raporturi, ştiind mai mult, tot atât sau chiar mai puţin decât personajul. De aici şi mobilitatea şi modernitatea textului, acesta aparţinând deopotrivă neo şi postmodernismului).

Ca narator omniprezent, secvenţionează firul epic, intervine cu detalii subiective, cu o analiză aprofundată a trăirilor interioare. În partea a doua (ac tul doi) naratorul omniprezent elimină orice formă de dialog cu cititorul (receptorul); devenit narator – reflector, schimbat perspectiva asupra evenimentelor şi personajelor, se poziţionează în puncte reflectoare diverse, convergente sau divergente. În fine ca narator – autor, redactează scrisorile şi este autorul poeziei.

Ca personaje, întâlnim în textul Claudiei Mitră, în raport cu realitatea personaje autobiografice, (prin nume chiar biblice (Ana, Maria, Eva)), prin profunzimea investigaţiilor psihologice personaje complexe şi contradictorii, după rolurile interpretate întâlnim protagonistul, antagonistul, personajul-oglindă, personajul de legătură (pelegrinul), confidentul (prin încredinţarea scrisorilor).

Adevăratul personaj este însă dragostea care poate devine, ca în teatrul expresionist, personaj aproape fizic.

Evadarea din cotidian se va face fie prin senzaţii, trăiri, sentimente, printr-o viaţă interioară trăită intens şi de cele mai multe ori în intimitatea sublimului şi prin proiecţii onirice şi/sau coşmareşti: „Îşi privi palmele. Erau pline de noroi. Un noroi lipicios, cu un miros greu, care îi ajungea până la creier.”(…)

Claudia Mitră îşi domină cu dezinvoltură discursul, datorând totul şi nimic poeziei. De aici un text impecabil scris, ambiguu adesea, dar redactat la cea mai înaltă tensiune.

Radiografia unui sentiment devastator este totală, iar reuşita finală incontestabilă.

Antiproza poetei devine o proză de cea mai înaltă calitate.”

( AL. M.)