Christine Bernadette Rousseau, Povestiri de la marginea amintirii (recenzie)

Povestiri de la marginea amintirii

Ca să construiesc o prezentare a cărții scriitoarei Aurelia Corbeanu, carte numită ,,Povestiri de la marginea amintirii” am mai multe posibilități dar, dintre ele, am ales două. Prima ar fi aceea de a începe cu povestirea  numită ,,Consecință” și care are un tragism aparte. Nota de tragic o dă faptul că este o paradigmă din care avem opțiunea să învățam ceea ce ne transmite autoarea, și anume: nu arunca cu noroi în semenii tăi, pentru că, într-o zi, te vei trezi împroșcat pe obraz chiar de propriul noroi, fiind lovit ca de un bumerang.

Cea de-a doua opțiune de-a prezenta cartea ar fi să pornesc acest demers chiar cu prima povestire. Mărturisesc că începând să citesc, după lectura primei pagini, mi-am zis că este o carte de proză poetică. Iată de ce nu trebuie să tragem concluzii decât după o integrală lectură și, dacă se poate, după o relecturare a unie cărți. Nu era nimic greșit ca scriitoarea să scrie proze poetice pe parcursul întregii cărți. Dar nu, Aurelia Corbeanu alege diversitatea, ceea ce îi dă un plus de valoare cărții.

Nu voi părăsi bastionul începutului de carte înainte de a da exemplu povestirea ,,Pe lună plină”: ,,Ziua nu plecase de tot. Cobora încetişor fluturând printre mesteceni eşarfe de lumină. Luna se căţărase pe culmea dealului şi cu ochi de gheaţă privea spre vale. Un cal păştea ascuns în umbra lunii, un bătrân rezemat în toiag păzea liniştea. Şi eu treceam pe la poalele dealului şi umbra creștea în urma mea. Şi eu treceam odată cu ziua. Odată cu ziua treceam și eu.”

În proza ,,Copacul (1)” autoarea se autocaracterizează indentificându-se cu acesta prin fire, prin forța trăirilor, prin emoția spiritului: ,,Cenuşie, zgrunţuroasă şi aspră, e coaja copacului meu. Sub coajă, miezul e moale, de catifea. Trecute prin foc, şi coaja şi miezul cenuşă se fac. Dar inima copacului e tare. Focul o preface în jar, şi jaru-n cenușă mocneşte, şi vântu-n flacără-l aprinde, iar şi iar.”

,,Vântul de vest” este din nou o pildă care necesită descifrare: copacii care se sprijineau unii pe alții eram noi, românii, suportând gerurile și vânturile iernii și primăvara ieșind ,,într-o explozie de verde de speranță și viață.” Vântul de vest, este iluzia care ne-a făcut să credem că din Vestul, ca leagăn al democrației, ne va veni ,,laptele și mierea”. Nefiind așa, ,,fiecare copac, singur în sicriul lui rece de cristal, murea încet, plângând cu lacrimi de muguri, clipa când a crezut în amăgitoarea căldură ce venea pe aripile vântului de vest!”

Aurelia Corbeanu este genul de autoare căreia îi pasă de destinul poporului român și scrie despre acest destin asemănându-l cu ,,sutele de meri mutilați, crucificați, țintuiți” pe sârme întinse pe stâlpi de beton. Tot astfel ,,Tăcut, împietrit și indiferent la căldura soarelui de primăvară, poporul acesta este sortit să moară aşa cum a fost modelat ceas de ceas, zi de zi, an de an, pe spalierul de sârmă şi beton.” („Destin”)

Cartea ascunde în ea, pagină după pagină, tristeți profunde ale unui spirit viu care e mereu gata să lupte și care nu se lasă doborât.

Pe parcursul povestirii ,,Cerul” scriitoarea Aurelia Corbeanu își pune întrebări existențialiste, dorește să înțeleagă ce va fi după ,,marea trecere”: «Ce este Cerul în definitiv? Ce este acel ,,ceva” spre care ne urlăm disperarea, sau spre care ne șoptim iubirea?»

Povestirea care încheie volumul, ,,Cui lăsăm amintirile?” mă duce cu gândul la citatul ,,Omnia mea mecum porto” (în traducere: ceea ce am iau cu mine). Este perfect adevărat, dar ce facem cu amintirile ca rezultat al trecerii noastre pe acest pământ? Dacă nu avem cui să le lăsăm vor muri odată cu noi.

Nimic nu e stocastic în cartea profesoarei de limba română, Aurelia Corbeanu. Limbajul auctorial este unul exersat, temerar, metodic dar și plin de simțire cât și de patriotism autentic.