Poeme din ţara scaunului cu trei picioare
Toate sunt la locul lor
Fiecare scăunel cu trei picioare,
oalele de lut afumate,
uşiţa pisicii, firida sobei, prispa,
mirosul lânii şi al lutului,
leagănul sub formă de copaie
atârnând de grindă.
Toate sunt la locul lor şi acum,
în căsuţa aceea,
stând cuminţi,
asemenea unor seminţe
ale unui suflet mare
care mereu e-n Cer,
mereu e pe Pământ.
Învârtindu-mă atât de uşor
De la fusul bunicii am învăţat să dansez
învârtindu-mă atât de uşor,
parcă din caierul ei
de unde au pornit toate visele mele,
cutreierând pământul întreg,
asemeni unor repezi şi neaşteptate ploi…
Fiinţa ciudată şi mare
Printre linguri, străchini şi oale
am descoperit într-o zi,
în bucătăria bunicii,
fiinţa ciudată şi mare
a unei copăi din lemn de plop.
Era iarnă.
În pântecul ei dospea coca.
Aroma ei liniştită
ajungeapână la privirile înstelate
ale zăpezii de-afară.
Nu ştiu de ce, şi acum gândul la ea
îmi alungă fantasmele toate,
lăsându-mi în loc aroma aceea liniştită
şi privirile înstelate
ale zăpezii de-atunci.
Bisericile
Când noi le părăsim
bisericile nu rămân singure.
În chip tainic,
cu mers subţire,
ele se ascund în năframe,
în aburi,
în fluturi,
în tămâia
din grădinile noastre,
tămâia aceea plină de ceruri
atât de bine ascunse
în bisericile
care nu rămân niciodată singure
când noi le părăsim.
Din pânza de păianjen
Atunci când torceau,
femeile
trăgeau pe deget un fir
din pânza de păianjen a asfinţitului
un fir subţire,
împletit cu o liniştită rază a lunii,
o rază ce cădea mereu
pe furcă,
pe ochi,
pe ceara harnică
a degetelor lor.
Lada de zestre
Lada de zestre
închidea în inima sa
luceferi şi sori
zburând
pe vâlnice, pe fote,
pe lemnul înmiresmat al zorilor…
Lada de zestre
venea de departe,
din vremuri închinate cu cruci,
petrecute cu vorbe,
tămâiate cu dorinţe,
cu flori înflorate,
cu vâlnice şi fote,
cu ii şi năframe…
Războiul
Stăteam adesea lângă bunica mea
și-i priveam salba care-i înconjura gâtul
cu câțiva bănuți de aur.
Ea mânuia suveica, printre ițe,
ca pe o pasăre zburând
peste tăișul lunii,
lăsând în urma ei
o ființă nevăzută,
o ființă vălurind ușor cerul odăii
cu răsuflări tinere de borangic.
Lumina puțină a amiezii
cădea pe salcia privirilor ei.
Briciul
Își pregătea bunicul
lighenașul de-aramă, săpunul,
și apoi trecea încet briciul
înainte-înapoi,
înainte și înapoi,
până când apa limpede
a tăișului
întâlnea ziua de iarnă,
o zi de duminică
ce reflecta peste umărul său,
în oglinda agățată în cui,
zarea bisericii…
Ulcelele
Ulcelele
puse-n gard la uscat
erau pline de soare,
de soare şi lună
de lut păstrător de ape
şi nesfârşite izvoare,
de sunete
venind dinspre vetre,
flămânde de timp,
de cenuşă, de lapte…
Izvoarele dintre noi
Peste ţarcul caprelor, al oilor,
peste ciubăre, peste scaune,
peste fânul galben,
peste fânul plin cu raze,
mai coboară şi acum
liniştea lăsată de bunicul meu.
Mi-l amintesc aşa cum stătea
în ţarcul oilor,
răsucindu-şi în foiţa subţire tutunul
şi cerându-mi în fiecare zi
să-i aduc apă de la izvor
într-un vas mare de lut.
Citeam în ochii lui, uneori,
că aştepta cu o nerăbdare însoţită
de un zâmbet uşor
ca odată şi odată să sparg
vasul acela plin cu apă,
pentru a rupe astfel
tăcerea ascunsă
în apele izvoarelor dintre noi,
în apele izvoarelor fără de număr.
Cârciumile
Doamne,
odinioară,
cârciumile erau palate
cu aromă lor de lămâiţă,
cu aromă de dojană
şi cântare.
Erau palate de vorbe
aruncate-n aburindul apus al băuturii.
Numai atunci era pururea tânăr soarele,
când bătea între sprâncene
şi făcea să lucească privirile
cum numai privirile mierii lucesc…
Pe roata morii
Bunica
se trezea înainte de răsăritul soarelui.
Se îmbrăca în cămaşa ei de borangic,
cămaşa ei cusută cu dimineţi văratice,
cu fire alese din şuvoaie repezi de ape.
Bunica mergea la moară,
apoi venea acasă
pentru a ne vindeca pe toţi
cu îngerii ascunşi în camaşa ei de borangic,
îngeri luaţi din stropii
de pe roata morii.
Mama
Ea a fost întotdeauna
o tainică pădure a mea,
mereu zâmbete rătăcind
peste răzvrătita răcoare
a merilor sălbatici,
în uimirile proaspete
ale sufletului meu de copil,
ale sufletului meu
plin de pădure.
Caii flăcărilor
Se spune că primăvara,
jarul din sobă nu trebuie stins
până când iarba verde nu a răpus văzduhul.
Aşa se face că bunica mea punea jarul
pe urmele cailor bătrâni,
pentru ca mai târziu,
aceştia să se întoarcă
în fermecatele flăcari
ale vetrelor noastre.
Lacrima
Lacrima mea călătorea
printre coline
unde copilăria mea
îşi făcuse un sat,
ea, lacrima mea, aduna în drumul ei
frunze, insecte, flori,
oamenii, gândurile
şi vorbele lor…
Uneori, lacrima mea
se retrăgea
din tot ce adunase
în ochiul meu stătător…
0 comments