Trista poveste a Huanei La Loca

 „Nu suntem decât umbra unui vis”

                                                                                                                               Jorge Luis Borges

În seara asta am să vă spun o poveste din copilăria mea petrecută într-o casă mică de la periferia oraşului Buenos Aires. Simt că dacă nici acum nu o mărturisesc nu voi mai avea timp şi amintirile ciudatelor întâmplări şi a acelor oameni de demult vor dispărea negreşit, odată cu mine, pe oceanul fumuriu al uitării.

N-am vrut niciodată până acum, nu să povestesc dar nici măcar să mă gândesc la ele poate pentru că nu am înţeles pe deplin niciodată ce s-a întâmplat atunci şi poate fiindcă m-am temut că nu voi fi crezut de nimeni. Totuşi am această datorie faţă de Huana cea căreia, pe vremuri, când eu am cunoscut-o, i se spunea “la loca”, adică nebuna.

Mi-am amintit de ea în această noapte când vântul şuieră cumplit afară, parcă venit din pampas să mă răscolească şi să mă tulbure. E greu să vă spun povestea căci nu e o simplă poveste ca atâtea altele. Mai ales că , de fapt, nici nu e o poveste. E o parte din realitatea magică din jurul nostru, o parte pe care am trăit-o, o ştiu, dar al cărui înţeles profund l-am căutat toată viaţa şi nici azi nu mi-l pot explica deplin.

E o poveste tristă şi eroică ca atâte altele cântate de payadori necunoscuţi în drumurile lor pe nesfârşitele câmpii ale Argentinei. E o poveste despre iubiri şi trădări, despre prietenie şi ură, despre luptă şi răzbunare. Adică o poveste despre viaţă pur şi simplu. Sunt însă convins că povestea mea are o parte tenebroasă, nedesluşită şi greu de acceptat, o parte care pătrunde la  limita dintre realitate şi vis,  la limita dintre viaţă şi moarte.

Desigur, despre toate acestea nici nu aveam habar când am cunoscut-o pe dona Huana.

Casa noastră mică se afla pe strada Maipu(1), la marginea cartierului Palermo(2), cartier vechi şi liniştit, cu uliţe strâmte înecate de verdeaţă. De altfel, Buenos Aires nu era în vremea aceea nici pe departe oraşul imens de azi iar cartierul Palermo, ţara copilăriei mele, nu semăna de loc cu cel de azi.  Era un cartier sărac care încă mai păstra mirosul de mlaştină şi abator de la începuturi dar al cărui farmec inconfundabil era dat de amestecul unic de contraste. Străzile erau pe atunci nepietruite iar praful uliţelor strâmte şi întortocheate aşeza umbre maronii pe pereţii caselor văruite în alb şi galben. Casele acelea mi le amintesc cel mai bine. Erau de fapt aproape nişte bordeie dar, aşa cum poate e şi firea mândră a oamenilor, aveau aproape toate balcon şi etaj ca şi cum s-ar fi simţit foarte bine, privind fudule şi nepăsătoare la sărăcia din jur. Îmi plăcea să mă plimb pe străzi mai ales în serile calde de toamnă când locatarii lor ieşeau la porţi iar casele rămâneau pustii, luminate doar de felinarele care dădeau curţilor străluciri ireale, fantomatice. Din loc în loc se auzeau chitări murmurând cântece ritmate care parcă se împleteau între ele într-o simfonie polimorfă care se înălţa peste oraş ca o reţea magică şi fermecătoare. În acele seri mă opream să ascult poveştile cântate despre gaucho şi pampas, despre fapte stranii, eroice, despre crime şi iubiri nebune petrecute demult într-un timp când vieţile se trăiau pe cuţit şi chitară. Mi-e dor şi azi de acei ani fericiţi în care totul era frumuseţe, magie şi dorinţă…

Ei bine, toată povestea a început într-o după amiază.

În cartierul nostru locuia o mulţime de lume, emigranţi din toată Europa dar mai ales italieni. Copilăria mea s-a petrecut pe uliţă cu prieteni mulţi care vorbeau tot felul de limbi dar care se înţelegeau de minune mai ales la năzbâtii.  Joaca noastră preferată era să alergăm după trecători şi să le facem cele mai diverse şotii. O mai luam după ceafă, mai ne fugăreau unul sau altul, dar amintirea acelor zile fericite când universul din jurul nostru era asemeni unui carusel multicolor, vesel şi zgomotos, face şi azi să port în gene lacrimile neuitării.

Cineva însă ne atrăgea atenţia în chip deosebit. O siluetă mică, gârbovită, îmbrăcată în negru ca o călugăriţă, care zilnic traversa strada noastră ducându-se spre cimitir. Faţa nu i-o vedeam niciodată căci era bine ascunsă de glugă dar mersul şovăitor şi silueta aplecată ca şi cum s-ar fi închinat mereu unei fiinţe nevăzute erau ciudate. Cum copiilor nu le trebuie mult ca să fie cruzi, o înconjuram cu alai petrecând-o până departe strigând-o “la loca”.

În acea după amiază însă m-am hotărât să fac mai mult decât s-o necăjesc, m-am hotărât să o urmez să văd unde se duce şi ce face acolo. Lucrul ăsta era atunci cu deosebire dificil deoarece tata îmi impusese să nu mă depărtez prea mult de strada noastră şi ştiam din proprie experienţă că nu-i bine să nu-l ascult dar curiozitatea mea de copil a fost mai mare decât  teama şi, tiptil, am plecat pe urmele micuţei siluete fantomatice.

Cimitirul era departe dar mai fusesem acolo aşa că ştiam bine drumul. O vreme m-am ţinut după Huana ascunzându-mă după colţurile caselor. Eram fascinat de mersul ei care era unul nemaivăzut, ca şi cum ar fi plutit deasupra pământului cu ritm egal, ca în transă. Nu-i vedeam faţa, nu-i vedeam picioarele ascunse de rochia neagră şi lungă şi aveam senzaţia că urmăresc o umbră întunecată alunecând straniu şi nefiresc pe lângă garduri şi clădiri. Ajungând la cimitir Huana merse îndelung spre o margine unde creşteau falnici doi stejari imenşi. Acolo, la picioarele lor existau două morminte mici, albe, extrem de curate şi pline de flori.

Huana se aşeză în genunchi, rând pe rând în faţa fiecărui mormânt şi le îngriji florile, le rupse buruienile şi câte altele. Mă impresiona meticulozitatea ei fără pereche şi mai ales faptul că murmura un cântecel straniu ale cărui cuvinte nu le auzeam dar ale cărui sunete mă vrăjeau prin sonorităţi ciudate, tânguite, abia percepute. Stătui aşa ascuns după un stejar până ce treaba fu terminată iar Huana se ridică în picioare privind ca şi cum şi-ar fi admirat opera. Când credeam însă că va pleca, Huana se aruncă la pământ între cele două morminte, cu faţa în jos şi cu braţele aşezate în cruce părând că vrea să le îmbrăţişeze pe amândouă deopotrivă. Trupul i se zguduia spasmodic ca de un plâns nevăzut şi neauzit.

După primul moment de uluire am luat-o la fugă speriat păstrând în minte imaginea unei cruci umane negre aşezată între două morminte albe. Abia când am ajuns acasă am observat că se înserase demult.

Acasă, în sufragerie, tata mă aştepta desigur să mă chelfănească. A trebuit să-i povestesc tot dar, spre surprinderea mea, nu numai că nu m-a certat dar, paradoxal, mi-a cerut să mă duc să stau de vorbă cu Huana, căci spunea el, s-ar putea să am multe lucruri de învăţat. Mirat de aşa îndemn şi desigur foarte curios, a doua zi deja dădeam târcoale casei Huanei.

Casa Huanei se afla departe, la marginea dinspre Balvanera, pe strada Serrano, una din puţinele străzi pietruite pe atunci. Ştiu că mergând cu vechiul şi hârbuitul autobuz 64 mă uitam fascinat la casele impunătoare care păreau nişte adevărate palate faţă de cele de pe străzile mici unde mă jucam de obicei. Când m-am dat jos am întrebat în dreapta şi-n stânga până am ajuns la casa Huanei, care avea un şir de scări la intrare cum nu mai văzusem. M-am apropiat destul de speriat dar curios totodată. Mi-am luat un aer aparent nepăsător, m-am apropiat de uşă şi tiptil m-am uitat pe gaura cheii. În acel moment mi s-a părut că cerul cade pe mine căci uşa s-a deschis încet, cu un scârţâit lugubru şi o mână, pământie şi ridată ca de mumie, se strecură prin crăpătura uşii făcându-mi semn să intru. Am ezitat o clipă, prins între impulsul de-a o lua la sănătoasa şi curiozitatea aceea copilărească ce-mi dădea ghes să intru. Clipa de nehotărâre se sfârşi când un glas nefiresc de proaspăt şi tineresc se auzi dinăuntru:

– Jorge Gabriel Borquez, pofteşte te rog înăuntru. Te aşteptam!

Am păşit mai repede decât aş fi vrut pragul iar uşa se închise înapoia mea cu un sunet sec. Am deschis larg ochii şi-am încercat să privesc în jur. Întâi am constatat că aproape nu se zăreşte nimic în întunericul ciudat din cameră. Apoi, când vederea mi s-a adaptat, am constatat că mă aflu într-o sală mare, cu limite imprecise şi depărtate, senzaţie accentuată de întuneric. Undeva, parcă foarte departe, se zărea o lumină caldă, blândă, de parcă multe lumânări ar fi fost aprinse una lângă alta. Am păşit timid spre lumină şi bănuiala mea se adeveri. Într-un colţ, un mănunchi de lumânări, luminau penumbra unui mic altar deasupra căruia se aflau două tablouri imense înfăţişând doi gaucho îmbrăcaţi în două poncho-uri largi, unul cenuşiu şi unul negru. Amândoi stăteau călare pe doi cai imenşi, unul negru şi fioros aflat în plin galop, celălalt alb,stând graţios pe cele patru picioare, cu capul întors ca şi cum ar fi privit lung inapoi.

M-am apropiat parcă fără să vreau de cele două tablouri care păreau să domine din înălţimea peretelui întreaga încăpere. Nu mai văzusem aşa ceva niciodată iar ochii mei  erau captivaţi şi vrăjiţi de ele. Cel de pe calul alb era un tip blond, cu figura rubicondă, parcă mai plinuţ, cu ochii lui albaştri larg deschişi, privindu-mă direct, blând şi uşor ironic. De şa îi atârna un instrument vechi şi uzat pe care nu-l ştiam dar care semăna cu o lăută. Celălalt era un gaucho veritabil, surprins într-un galop nebun cu părul negru, lung, cu şuviţe răsfirate de vântul din pampas. M-au frapat de la început ochii lui mijiţi, ca de chinez, negri şi răi, aproape demenţi, căutând în depărtare ceva înspăimântător, ceva ce eu nu eram capabil să-mi închipui. Totul dar absolut totul mi se părea a-i deosebi pe cei doi atât ca figură dar, ciudat, mi se păreau mai ales diferiţi ca fire. Într-un târziu mi-am dat seama că până şi armele lor care se vedeau atârnănd la şei erau diferite. Blondul avea la brâu un cuţit imens din care se vedea în tablou doar mânerul auriu sculptat în filigran iar restul părea ascuns la spate. Era un veritabil facon(3) aşa cum purta odinioară orice gaucho care se respecta. Brunetul cu figură de nebun ţinea în mână un pistol cu prăsele de argint iar la şa îi atârna un bici rebenque încolăcit şi înspăimântător.

Pierdut în contemplarea lor aproape uitasem de Huana. Glasul ei neaşteptat de tânăr şi melodios ca de fetiţă mă trezi din reverie.

– Vezi Gabriel, ei sunt cei doi care odihnesc în cele două morminte pe care le-ai văzut ieri când mă spionai…

Abia atunci mi-am dat seama că uitasem de prezenţa ei, saliva mi se uscă instantaneu în gură şi încet începui să mă întorc către direcţia din care venise vocea.

– Nu, te rog, nu te întoarce încă. Vreau să-i priveşti pe cei doi şi să asculţi povestea lor. Trebuie să ţi-o spun chiar dacă ăsta va fi ultimul lucru pe care-l fac pe lumea asta. Tu ai dreptul să ştii tot. Eşti destul de mare pentru asta.

– Eu? Am dreptul? De ce? De ce eu? Glasul meu piţigăiat de copil sparse într-un mod neplăcut liniştea ca de catedrală din jur. În contrast cu el vocea Huanei mi se părea melodioasă şi senzuală şi mă gândii mirat că de fapt ea nu vorbeşte ci cântă cuvintele într-un mod ritmat ca şi cum ar fi un cântec legănat, monoton şi magic.

– Ai să înţelegi singur la sfârşit. Acum ascultă…M-am născut la o mică moşioară undeva în Banda Oriental(4). La urma urmei fiecare se naşte unde poate, nu-i aşa?….

 Tonul melodios şi uşor ironic al Huanei mă învălui ca o catifea nevăzută. Avea un cert talent de povestitoare încât aveam mereu impresia că nu numai că văd ca într-un film ce mi se povestea dar aproape că mă simţeam trăind acolo în lumea descrisă de ea.

– Pe tata nu l-am cunoscut iar pe mama mi-o amintesc vag. M-a părăsit când aveam doar şase ani. Copii de la fermă râdeau de mine şi-mi spuneau că am avut o groază de taţi şi că mama fugise cu unul din amanţi. Nu voiam să cred asta şi săream adesea la bătaie. Le spuneam cu mândria orfanului umilit că mama fugise cu legendarul gaucho Martin Fierro(5) şi că se va întoarce într-o zi să mă ia de acolo. Peste ani am aflat că ajunsese la un bordel din Rosario unde şi murise de tânără. Oricum nu-mi face nici o plăcere să-ţi povestesc copilăria mea. La fermă viaţa a fost dură chiar şi pentru o biată fetiţă ca mine. Eram pusă la tot felul de îndatoriri grele pentru vârsta mea fragedă şi nu de multe ori eram bătută pentru greşeli pe care nu le înţelegeam. Doar serile petrecute în şopronul cu fân prin al cărui acoperiş zăream stelele îmi linişteau sufleţelul meu chinuit. Acolo sub scândurile acoperişului spart îmi închipuiam că sunt o prinţesă închisă în turnul unui castel fermecat aşteptând ca un prinţ să vină să mă salveze…. Aşa au trecut zece ani. Devenisem o mică frumuseţe brunetă dar sălbatică şi neînduplecată. Nimeni nu-mi plăcea şi nimeni nu-mi intra în voie. Mă băteam ca băieţii şi eram mereu învingătoare la faimosul vistear(6). Atunci am auzit prima dată porecla „Huana la loca”. Nu-mi păsa de asta atunci cum nici azi nu-mi pasă…

Poate nu s-ar fi ales nimic de mine dacă într-o zi nu ni s-ar fi spus să ne ascundem bine că va poposi la noi pentru o noapte banda celebrului Lope Arroyo. Curiozitatea mea de copilă fu însă mai puternică şi, ascunsă după un copac, privii cum în pragul apusului vreo treizeci de călăreţi intrară într-un galop nebun pe poarta fermei. În fruntea bandei călărea un uriaş blond. Călărind spre răsărit silueta sa se proiecta pe un imens soare roşu al cărui disc o înconjura ca un nimb de sfânt din ceruri. În acea noapte cei treizeci de călăreţi au luat cu asalt tot ce se putea  mânca şi mai ales bea. S-au îmbătat, au tras cu  pistoalele şi-au fugărit tot ce avea fustă şi era sub optzeci de ani. Mi-am zis că nu-i nimic de capul lor şi-am plecat spre o licărire de lumină în câmpie care, ziceam eu, trebuia să fie focul aprins de cei de la fermă care se ascunseseră. Era, dragul meu Gabriel, o noapte cu lună plină iar câmpia părea acoperită cu o poleială strălucitoare ca şi cum mii de mici diamante s-ar fi ivit printre ierburi. Pe măsură ce mă apropiam de lumină o muzică de chitară ritmată şi stranie se auzea din ce în ce mai tare. M-am ascuns cât am putut mai bine şi m-am furişat curioasă. Într-o mică poiană, lângă un foc cu mici scântei aurii, namila pe care o văzusem la intrare stătea singură şi cânta. Aşa , ascunsă în iarba înaltă, cu faţa spre cer am stat ore întregi (credeam eu) ascultând muzica aceea divină întretăiată de pocnetul vreascurilor care ardeau şi de respiraţia adâncă şi calmă a celui pe care din acea seară l-am iubit cu toată fiinţa mea. A doua zi în zori călăreţii ieşeau pe poarta fermei. Blondul care-i conducea s-a oprit o clipă, m-a căutat cu privirea, mi-a întins o mână şi mi-a spus „ ven conmigo”(7). De atunci Lope Arroyo a devenit bărbatul meu….

Sunetul vocii Huanei se opri nesigur ca şi cum melodia vorbită n-ar fi ştiut mai departe ce cale să apuce. Eram atât de prins de poveste că mă durea aproape fizic aşteptarea continuării ei. Tocmai când mă pregăteam să o rog să continue, glasul melodios reîncepu să murmure  de parcă  secunda aşteptării blocată o clipă de amintiri şi-ar fi reamintit că timpul curge inexorabil.

– Dacă l-ai fi cunoscut pe dragul meu Lope, ai fi înţeles ce înseamnă sufletul de argentinian. Era înalt şi masiv dar de o supleţe uimitoare care se vedea cel mai bine când mânuia lassoul. Nu era făcut să fie matrero (8). Era sensibil şi bun. Iubirea lui era liniştită şi tandră ca un apus de soare pe câmpiile Tucumanului. Nimeni nu m-a iubit ca el şi nimeni nu va iubi vreodată ca el căci Lope era făcut să fie bărbatul unei singure iubiri. Eram o biată copiliţă când m-a luat de la fermă. Eram fascinată de statura lui, de mărimea braţelor sale, de gesturile lui grăbite dar de o tandreţe uluitoare. Dar mai presus de toate, Lope era un payador(9) neîntrecut. Pe vremea când l-am cunoscut nu cânta la chitară ci la un instrument aparte, o vihuela(10), ale cărui sunete erau minunate. Lope al meu avea o frumuseţe stranie când seara, lângă focul aproape stins, cu umbrele nopţii ce se furişau printre ultimele sclipiri ale tăciunilor, scotea vihuela şi începea să cânte. Cu glasul lui înecat de pasiune mă purta prin versuri născute din iubirea lui pentru mine în lumi ciudate şi minunate. El îşi făcea singur muzica şi versurile iar milalongas(11) pe care le cânta erau neînchipuit de frumoase. În acele nopţi de tainică linişte rămâneam unul lângă altul pierduţi în noapte ca nişte naufragiaţi pe o mare în care pluteau mii de candele şi-mi părea că muzica lui mă desprinde de pământ şi că vom zbura amândoi printre făclii de stele, într-un univers de dincolo de timp. Mi-amintesc şi azi sau mai ales azi când povestea mea prin tine, Gabriel, pleacă în lume, o anumită milalonga, cea care m-a cucerit în prima noapte când m-am dăruit lui Lope, nu în faţa preoţilor şi a oamenilor ci în faţa Dumnezeului etern al iubirii. Versurile acestea le voi lua cu mine în iad sau în rai dacă El nu mă va judeca după păcatul meu ci după dragostea mea pentru omul care m-a făcut femeie.

Huana cea nevăzută începu apoi să cânte un cântecel straniu ale cărui cuvinte abia le auzeam dar ale căror înţelesuri nici azi nu cred că le-am pătruns. Glasul ei era plin de sonorităţi ciudate, gâlgâite parcă, urcând şi coborând în tonalităţi pe care nu le-am mai auzit de atunci niciodată. Mi-amintesc de fapt doar ultima strofă pe care azi o înţeleg ca pe ultima rugăciune a Huanei în amintirea iubirii ei pătimaşe.

“Când oamenii şi lucrurile vor dispare,

   Şi vântul pampasului le va acoperi pe toate,

   Visul va rămâne singura poartă

   Spre iertarea care ne va izbăvi pe toţi…”.

Tăcerea care urmă înghiţi nu numai cuvintele dar şi gândurile. Mă simţeam gol, pustiu, pierdut în tenebrele unor vieţi şi a unor întâmplări ale căror rosturi mă bulversau. Aşteptam un cuvânt sonor al Huanei ca să-mi dispară senzaţia de cumplită singurătate pe care o încercam. Acesta veni târziu precedat de un suspin lung şi ascuţit ca de fetiţă. Oare Huana plânsese sau mi se părea?

– Există, dragul meu, undeva un râu în care de te scalzi obţii nemurirea dar dacă nu eşti atent există altundeva un râu în undele căruia ţi-o pierzi. Problema cu noi , oamenii, e că niciodată nu ne mulţumim cu ce avem şi vrem mereu mai mult chiar dacă acest mai mult înseamnă păcat sau moarte. Eu am avut şansa să mă scald în râul dragostei lui Lope. Dragostea noastră mi se părea de dincolo de timp şi spaţiu şi credeam… Doamne cât de mult credeam, că va dura o eternitate… Poate aşa ar fi fost dacă nu l-aş fi cunoscut pe Miguel, cel pe care îl poţi vedea în celălalt portret.

Huana începu parcă o altă poveste căci glasul îi deveni mai sonor, mai aspru iar cuvintele care înainte curgeau firesc ca-ntr-o melodie, acum ieşeau greu ca şi cum şi le-ar fi smuls din propria fiinţă cu durere şi suferinţă.

– Miguel Gonzales, dragul meu Gabriel, a fost un vânt din larguri. Născut sub zodia unei stele norocoase el le avea pe toate. Pe toate în afara puterii de a se simţi fericit cu ce avea sau poate n-avea puterea de a se ierta pe sine… Oricum Miguel a fost cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată.

Legătura dintre Lope şi Miguel nu era una obişnuită. Dacă ai fi zis că sunt ca fraţii n-ai fi cuprins deloc taina legăturii dintre ei. Era cu mult mai mult. Fuseseră crescuţi împreună la o fermă de lângă Santa Cruz. Au copilărit împreună, au fugit de la fermă împreună, s-au făcut bandidos împreună. Au împărţit totul împreună, ani întregi de aventuri nenumărate, trăindu-şi viaţa cu adevărat pe cuţit şi chitară. Au călărit împreună pe nesfârşitele llanos(12), au împărţit aceeaşi bucată de pâine, au cântat la lumina focului aceleaşi cântece. Între ei era acea legătură ciudată care se stabileşte uneori între gemeni. Nu erau desigur rude ba chiar cu greu ai fi putut găsi doi oameni mai deosebiţi ca ei aproape în orice privinţă dar dacă, de exemplu, doreau să se întâlnească undeva pe întinsul Argentinei, instinctiv amândoi alegeau în gând acelaşi loc şi aceeaşi zi. Amândoi ar fi sărit în foc unul pentru altul. Lope mi-a spus odată că într-o încăierare Miguel încasase chiar un glonţ aruncându-se între pistol şi el. Vieţile lor se împletiseră în atâţia ani în atâtea mii de fire încât credeam că nimeni şi nimic nu-i va despărţi vreodată.

Pe atunci îşi stabiliseră tabăra secretă într-o zonă pustie din Gran Chaco. Erau urmăriţi aproape pretutindeni de toţi: poliţie, armată, ucigaşi plătiţi dar nimeni nu putea să-i dibuiască. Curajul lor devenise legendar. Ajunsesem de câtva timp în tabără când, într-o seară ploioasă, l-am zărit întâia oară. Când l-am cunoscut pe Miguel nu mi-a plăcut. Cred că nici eu lui. M-a privit scurt, cu ochii mijiţi, o privire rece şi dispreţuitoare, ca şi cum ar fi privit o ramera(13).

Glasul Huanei se opri brusc. Când fluviul vorbelor ei începu din nou să curgă la vale, tonul glasului ei nu mai era deloc aspru ci redevenise calm şi visător.

– Lumea e croită ciudat, dragul meu, iar eu eram o biată adolescentă uimită şi fermecată de tot ceea ce noua mea situaţie îmi oferea. Aveam dragostea lui Lope, dragoste calmă, aşezată ca o apă între maluri înverzite dar se vede treaba că doream mai mult iar uneori când vrei mai mult pierzi şi ce ai. Aşa e viaţa: când câştigi pierzi iar când pierzi, câştigi…Poate dacă Miguel mi-ar fi făcut avansuri l-aş fi respins dar el mă ignora complet iar când arareori mă privea citeam în privirea lui doar ură şi dispreţ. Urmăream intrigată cum în fiecare noapte îi treceau pragul fete din cele mai frumoase care erau prada lui. Pentru o noapte doar… dimineaţa le vedeam plecând cu ochii în lacrimi… Miguel iubea aşa cum făcea totul în viaţă- pasional dar în acelaşi timp superficial, ca şi cum un demon l-ar fi împins mereu către niciunde…Aşa trecură săptămâni şi luni în care Lope mă lăsa singură în tabără perioade lungi iar eu…ei bine, eu eram pe atunci, cum ţi-am spus, doar o fată fără minte. Încet, încet, demonul lui Miguel mă atinse şi pe mine cu aripa. Mă surprinsei aţinându-i calea când apărea, ca şi cum totul ar fi fost doar o întâmplare. Mă îmbrăcam mereu în preajma lui cât mai provocator. Ajunsesem să-i jinduiesc măcar o privire mai binevoitoare iar faptul că ea nu venea mă aţâţa şi mai mult.

Într-o seară, în acea seară fatidică, Lope era plecat iar Miguel băuse mai mult ca de obicei. Pe la miezul nopţii l-am auzit cum venea. Am ieşit în prag şi l-am privit cum se chinuia să deschidă uşa. Ei bine, în acel moment Miguel întoarse capul şi-mi oferi cel mai minunat zâmbet şi mai straniu totodată, apoi silueta sa dispăru în camera întunecată. Am tresărit respirând precipitat şi m-am lipit de tocul uşii ca şi cum ar fi fost o încercare grea pe care nu putem sau nu voiam să o trec. Am privit îndelung cerul fără stele, întunecat şi opac. Apoi, când credeam că mi-am revenit am păşit curajoasă spre uşa lui, strecurându-mă înăuntru. În acea noapte m-am îmbăiat în dragostea lui Miguel ca într-o mare zbuciumată . Iubea brutal urmărind doar propria lui satisfacţie dar pentru mine a fost şi extaz şi durere. M-a tratat ca pe o ramera dar nu-mi păsa atunci. Nici nu eram de fapt altceva. Atunci am înţeles inegalabila atracţie pe care o exercita asupra femeilor. Iubirea lui era lipsită de orice inhibiţii, era brutală, animalică şi primitivă ca a primului bărbat pentru prima femeie. Cred că dacă Lope a făcut din fetiţa care eram o femeie, Miguel m-a maturizat definitiv. Azi încă simt durerea dublată de ruşine amestecată cu dorinţă când, spre dimineaţă, săturându-se de mine m-a alungat la fel cum făcea cu celelalte. Straniu a fost şi faptul că am rămas însărcinată. Straniu e şi faptul că am ştiut că tocmai atunci, în acea seară, am rămas…

Am tresărit ascultând mărturisirea care părea în acele momente mai mult o spovedanie. Mi se părea că povestea capătă mereu noi şi neaşteptate dimensiuni părând că se ramifică la infinit. Aveam atâtea întrebări să-i pun încât nici nu ştiam cu ce să încep… Un copil? Ce taine ascundea încă Huana? Ridicai ochii spre cele două tablouri pe care lumânările, acum pe jumătate stinse, desenau arabescuri de lumini şi umbre. Chipul lui Lope părea să dispară în întuneric zâmbind trist iar chipul lui Miguel strălucea într-un ictus feroce. Până să-mi clarific gândurile, glasul ei reîncepu în aceeaşi notă:

– Vezi tu, Gabriel, viaţa fiecăruia dintre noi e plină de încercări dar avem mereu posibilitatea de a alege. Asta uitasem eu în acea noapte infernală când mă dăruisem lui Miguel. A doua zi însă am simţit şi de atunci simt mereu acea sfâşiere devastatoare a păcatului făcut. Am plâns fără puterea de a mă ierta eu însămi nopţi întregi. Când Lope a revenit în tabără mă hotărâsem. În prima seară i-am mărturisit tot şi cu lacrimile curgând l-am rugat să mă ierte. Îmi închipuisem că nu mă va ierta. Credeam că mă va lovi, că mă va jigni în toate felurile posibile, că mă va alunga, ba chiar în unul din coşmaruri visasem că mă va omorî. Niciodată însă nu mi-am închipuit ce va urma. Lope nu-mi spuse nimic. Mă dădu la o parte cu un soi de blândeţe absentă de parcă nici n-aş mai fi existat pentru el, intră în casă şi închise uşa. Stătu aşa mult timp iar când ieşi avea la brâu centura cu pistoale şi la spate un facon de care nu se despărţea niciodată. Abia atunci mi-am dat seama de dimensiunile răului pe care-l făcusem şi de tragedia care avea să urmeze.

Lope se îndreptă spre coliba lui Miguel. Ce m-a frapat era figura lui, altădată atât de calmă care acum era schimonosită de ură şi mai ales ochii lui blânzi care acum păreau imenşi şi necruţători.

Atunci începu ploaia, perdele de apă căzând din cer în valuri mute şi dese ca şi cum ar fi vrut să spele toate păcatele lumii.

Ajuns în faţa colibei Lope ridică pistolul şi trase un glonţ spre cer răcnind: „Salga, traidor!” (14). Sunetul armei mă zgudui pur şi simplu dar nu pentru că m-aş fi speriat ci pentru că am înţeles atunci că nu trădarea mea îl devastase pe Lope ci trădarea prietenului, fratelui, alter egoului său. Iubirea lui Lope pentru Miguel fusese imensă, cu mult mai mare decât iubirea sa pentru mine. Fusese absolută. De aceea nu putuse trece peste trădare decât cu preţul sângelui.

În acel moment, încet, uşa colibei se deschise cu un scârţâit lugubru şi Miguel ieşi încet ca într-un film  mut, fără pălărie, cu pletele şiroind în ploaie dar cu pistolul său cu plăsele de argint la brâu. Nu şi-au spus nimic doar s-au privit. Ştiam că nimeni nu-l putea întrece pe Miguel la mânuitul pistolului, nici chiar Lope. M-am întrebat şi mă întreb şi azi dacă Lope nu ştia asta. Cred că ştia prea bine şi-atunci… Se spune, Gabriel, că unii oameni îşi croiesc singuri destinul după bunul lor plac. Pentru astfel de oameni orice moarte e de fapt o sinucidere. Cred că bunul Lope ştia şi asta. El a ales…

Pe urmă totul s-a petrecut cu rapiditate ca şi cum însuşi timpul, oripilat de tragedie, se hotărâse să curgă mai repede la vale. Întâi un fulger mut brăzdă cerul luminând pustiul până departe. Lope fu primul care duse mâna spre pistol. Îl prinse şi ridică ochii însă zări gura imensă ca poarta iadului a pistolului lui Miguel deja îndreptat spre el. În acel moment văzui cum expresia turbată a chipului său se schimbă brusc şi un zâmbet îngeresc îi cuprinde întreaga fiinţă. Împuşcătura lui Miguel nici n-o auzii. Am urmărit doar disperată cum trupul statuar al lui Lope se surpă ca un stejar lovit de trăznet. Căzu pe spate cu mâinile în lături şi cu ochii spre cer îmbălsămat parcă de ploaia divină care curgea ca o cascadă infernală. M-am repezit spre el dar, înaintea mea, Miguel se aruncase pur şi simplu la pieptul fratelui său îmbrăţişându-l printre hohote de plâns armonizate de răpăiala ploii pe care am început brusc s-o aud de parcă simţurile îmi fuseseră până atunci luate ca pedeapsă de Dumnezeu. Pe urmă am leşinat şi n-am mai ştiut nimic…

Glasul Huanei se opri parcă iremediabil. Mi se păru că revin cu reală neplăcere la realitate. Nu ştiam cât timp trecuse de când ascultam povestea şi nici măcar dacă era zi sau noapte. Mă pregăteam să-i spun că nu se poate opri acum, că sunt multe lucruri neterminate, că vreau mai mult, că vreau sfârşitul. Brusc vocea ei reîncepu să toarcă firele întâmplărilor. Era însă o altă voce. Una a tristeţii, a disperării mute sau poate una a împăcării cu situaţia, cu trecutul, poate chiar cu viaţa.

– Ştii Gabriel, se spune că pe omul care moare zâmbind Dumnezeu l-a iertat. Din acea noapte a disperării când a murit Lope Arroyo, bărbatul meu, zâmbetul lui a fost singura lumină pe care am păstrat-o în suflet mereu. Ştiu că el m-a iertat. Eu însă nu m-am putut ierta şi nici Dumnezeu. Ştiu bine asta…

– De unde ştii? îndrăznii eu cu blândeţe. Suferinţa atroce ce se citea în glasul ei părea o cruzime. Mi se părea că nimeni n-ar fi trebuit să sufere în aşa hal… De unde ştii? El e bun şi iartă…

– Copile drag, nu ştii nimic. (Glasul ei deveni neaşteptat de cald şi apropiat.) Dumnezeu nu m-a iertat. Vrei să ştii? Priveşte!

Mă simţii apucat de umeri şi întors spre ea. Îşi dădu jos gluga şi un chip ce mi se părea de înger mi se arătă. Huana părea a avea cel mult douăzeci de ani, Avea părul buclat şi negru ca smoala, doi ochi albaştri cum nu mai văzusem şi o frunte înaltă ce dădea întregului chip o sublimă distincţie. Apoi i-am văzut mâinile şi m-am îngrozit. Erau bătrâne, pătate şi ridate ca ale unei persoane de cel puţin optzeci de ani. Probabil groaza ce mi se citea în ochi o făcu pe Huana să continue blând:

– De mulţi, foarte mulţi ani, Gabriel, port acest stigmat al propriului meu păcat. Un trup bătrân şi suferind şi cu un chip încremenit în tinereţea secundei în care am păcătuit. De aceea mă ascund de lume, de aceea nu primesc pe nimeni, de aceea port haina de călugăriţă şi… de aceea mi se spune Huana la loca…

Ochii Huanei aveau la colţuri două mici steluţe de lacrimi ca două mici diamante strălucitoare. Totuşi, în ciuda aparenţei de final a ultimelor ei cuvinte nu voiam să  se termine. Erau atâtea întrebări fără răspuns. Totul părea învăluit într-un soi de magie ca şi cum aş fi ridicat un colţ de perdea şi aş fi privit un univers de dincolo, fantastic şi tulburător.

Şi Miguel? – mă trezii întrebând.

Miguel… (glasul Huanei era de o tristeţe pe care aproape c-o simţeam ca şi cum ar fi fost a mea)… Pe Miguel nu l-am mai văzut niciodată în această lume. Când mi-am revenit el plecase. Am aflat pe urmă că nu mai rămăsese din el decât umbra bărbatului care fusese. O parte din el, cea mai bună parte cred, murise odată cu Lope. Se apucase de băut fără măsură şi nu se mai ascundea de nimeni şi de nimic. Aşa a fost prins de poteră într-o crâşmă din marginea Juninului. L-au luat şi l-au închis la Buenos Aires. L-au judecat pentru toate fărădelegile făcute şi nefăcute. N-a recunoscut nimic cu excepţia omorârii lui Lope. Bineînţeles l-au condamnat pentru orice numai pentru asta nu… La moarte…

Glasul povestitoarei deveni dintr-odată şoptit şi învăluitor, parcă purtat pe aripile unui mister doar de ea ştiut.

– Vezi tu, Gabriel, moartea lui Miguel poartă în sine o taină pe care nu am spus-o nimănui până azi. Îţi mai aminteşti cântecul lui Lope? „…Visul e singura poartă spre iertarea care va veni…”. În ultima noapte dinaintea zilei execuţiei lui Miguel această poartă s-a deschis…

Am tresărit uşor înfiorat de vorbele pe care nu le înţelegeam dar care mi se păreau a fi cheia în care puteam înţelege tot ce mi se povestise. Simţurile mi se ascuţiseră până la a percepe gândul Huanei cu o fracţiune de secundă înainte ca ea să-l exprime.

– O crimă rămâne atârnată de sufletul ucigaşului până la sfârşit. În fiecare noapte care i-a urmat duelului Miguel şi-a visat crima încet, pe îndelete, retrăind totul ca într-un film reluat la infinit. Probabil de aceea se şi apucase de băut. Sigur ajunsese să nu-i mai pese de moarte. Pe ea şi-o dorea. Era singura variantă care ar fi oprit coşmarurile nopţilor sale de remuşcări şi disperare. În visele cumplite obişnuite, Miguel ridica a mereu pistolul spre pieptul lui Lope. De obicei lucrurile se petreceau identic. Simţea mişcarea fină a degetului pe trăgaci, micul recul al pistolului împingându-i braţul înapoi şi glonţul, cumplitul glonţ care părea în vis de dimensiuni colosale, plecând uşor, cu încetinitorul. Avea timp să observe cum expresia feţei lui Lope se schimbă, devine calmă şi cum zâmbetul acela uşor ironic şi uşor trist îi inundă faţa. În acel moment totul revenea la rapiditatea normală şi glonţul îl lovea pe Lope în piept rotindu-l cu faţa spre cer.

În acea ultimă noapte totul s-a petrecut însă altfel. Ca de obicei stăteau amândoi sub şuvoaie de ploaie simţind stropii grei pe păr, pe frunte, pe buze, spălâdu-le parcă trupurile şi sufletele lor chinuite. Miguel simţea disperarea cuprinzându-i întreaga fiinţă ca un drog dominator. Privi încă o dată printre stropii de ploaie la statura impunătoare a lui Lope. Ştia continuarea, nimic nu se putea petrece altfel , că-l omorâse de zeci de ori în vis pe prietenul său. Şi totuşi, de această dată un gând neaşteptat de limpede îi răsări în minte, clar şi eliberator. Ridică pistolul, văzu zâmbetul lui Lope şi îşi folosi întreaga putere de stăpânire pentru a nu mai apăsă trăgaciul armei. Văzu de data asta cum celălalt ridică pistolul. Nu auzi nici o împuşcătură doar simţi o durere cumplită în piept. Apoi nimic…

Liniştea se aşeză ca o binecuvântare peste sufletul meu amorţit. Aveam impresia că întreaga scenă se desfăşurase chiar acolo, în cameră, sub ochii mei. Ba chiar miroseam mireasma jilavă a ploii amestecată cu mirosul de praf de puşcă. Huana însă nu se opri şi cuvintele ei răsunară funebru:

– A doua zi dimineaţă, în celula condamnaţilor la moarte, îl găsiră pe Miguel mort, aşezat pe podea cu faţa în sus şi braţele întinse în lături ca şi cum ar fi fost răstignit pe o cruce invizibilă. Era împuşcat în piept dar nici glonţul care-l omorâse şi nici arma crimei nu fură găsite niciodată. Miguel privea cu ochii larg deschişi către tavan şi un zâmbet minunat îi rămăsese întipărit pe faţă. Dumnezeu îl iertase…

În acel moment tulburător o singură întrebare mai trebuia pusă:

– Dona Huana, cum… cum aţi ştiut toate astea… adică… visul lui Miguel de dinaintea morţii?

-Dragul meu… eram acolo… cum sunt acolo în fiecare noapte de atunci şi până azi… Visul lui e acum parte din memoria mea. Tot în acea noapte am născut un băiat, fructul dragostei mele pentru cei doi… Dar, Gabriel, Dumnezeu nu m-a iertat…

*****

Când am părăsit casa Huanei stelele dimineţii irizau stins catapeteasma cerului sfâşiată triumfător de primii zori ai zilei. Ajuns acasă n-am povestit nimănui tainele nopţii petrecute în casa de pe strada Serrano. Tata m-a privit lung dar nici el nu m-a întrebat nimic.

A doua zi am aflat că Huana murise. Murise în somn ceea ce, inexplicabil, m-a umplut de o tainică bucurie. Am fost cu tata la catafalcul ei. N-am recunoscut-o. Avea chipul stacojiu, ridat şi îmbătrânit de trecerea anilor. Chiar şi aşa un zâmbet împlinit îi strălucea pe faţă făcând-o totuşi nespus de frumoasă.

Venind pe jos spre casă de la înmormântare alături de tatăl meu, l-am întrebat curios de ce mă trimisese să vorbesc cu Huana. Mi-a răspuns scurt: „Dona Huana a fost mama mea!” Atunci abia am înţeles de ce ea îmi spusese tocmai mie întreaga taină a vieţii ei…

Roman, 6 ianuarie 2015

Note:

(1) – Maipu – strada din Buenos Aires unde a copilărit Jorge Luis Borges

(2) – Palermo – vechi cartier din Buenos Aires unde se afla strada Maipu; a fost subiectul primei opere a lui Borges: „Evaristo Carriego”

(3) – Facon – cuţit mare caracteristic pentru gaucho, purtat de obicei la spate

(4) – Banda Oriental – veche denumire argentiniană a Uruguaiului

(5) – Martin Fierro – personajul principal al poemului epic argentinian scris de Jose Hernandez (1872)

(6) – Vistear – un joc (sport) argentinian, vechi, ca un fel de scrimă, jucat cu beţe mânjite la capăt cu funingine dar utilizate mai degrabă ca pumnale sau cuţite

(7) – Ven conmigo – Vino cu mine (sp.)

(8) – Matrero – tâlhar (sp.)

(9) – Payador – trubadur popular argentinian

(10) – Vihuela – instrument popular argentinian cu aspectul unei lăute

(11) – milalongas – cântecele pe care le cântau payadorii, compuse chiar de ei

(12) – llanos – câmpiile argentiniene

(13) – Ramera – femeie uşoară, prostituată (sp.)

(14) – Salga traidor – ieşi afară trădătorule (sp.)